Viața și acatist

Viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul de Mira Lichiei

Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa, Nona. Această binecuvântată pereche, petrecând cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfântă – singuri ei fiind rădăcină sfântă – şi s-a făcut cum zice psalmistul: Ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născând pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tâlcuieşte „biruitor de popor”; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.

După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, până la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întâi şi pe urmă, care din pântecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decât cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge la sân, făcând minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întâi a mânca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dând prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întîi-stătător. Când se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi – pentru că numai din sânul cel drept sugea lapte – având să dobândească cu cei drept-credincioşi starea cea de-a dreapta.

Apoi a început a fi şi postitor ales, căci miercurea şi vinerea numai o dată sugea lapte de la sân şi atunci seara, după săvârşirea obişnuitei rugăciuni creştineşti, de care lucru părinţii lui se mirau foarte şi se minunau şi mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzându-l Fericitul din scutece şi l-a păzit în toată viaţa sa, până la fericitul său sfârşit, petrecând miercurea şi vinerea în post. Deci crescând pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni; fiind că o holdă roditoare, care primeşte în sine sămânţa învăţăturii celei bune, care odrăsleşte şi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.

Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minţii şi cu povăţuirea Sfântului Duh, în puţin timp, a ajuns la multă înţelepciune. Apoi, atât de mult a sporit în învăţătura cărţii, pe cât era de trebuinţă bunului cârmaci al corăbiei lui Hristos şi păstorului celui iscusit al oilor celor cuvântătoare. Deci, făcându-se desăvârşit în cuvântul învăţăturii, s-a arătat desăvârşit şi în lucrul vieţii; de la prietenii deşarte şi de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea şi a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la faţa femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună cu femeile.

Având adevărată înţelepciune şi minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu şi totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: „Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu”. De multe ori, câte o zi întreagă şi câte o noapte, petrecând în rugăciunile cele gânditoare de Dumnezeu şi în citirea dumnezeiştilor cărţi, învăţa înţelegerea cea duhovnicească şi se îmbogăţea cu dumnezeieştile daruri ale Sfântului Duh, cu care se pregătea pe sine locaş vrednic, precum este scris: Voi sunteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte în voi.

Deci tânărul cel îmbunătăţit şi curat, având în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzând cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încât nu se vedea la dânsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrân pentru care tuturor s-a făcut minunat şi slăvit. Căci precum omul cel bătrân, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în râs de toţi, tot aşa şi tânărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrân, se cinsteşte de toţi cu mirare; pentru că sunt nepotrivite tinereţile pentru bătrâneţe, dar cinstite şi frumoase sunt bătrâneţile în tinereţe.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dânsul. Unchiul său, văzând pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinându-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dânsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi pentru dânşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dânsul.

Primind episcopul pe tânărul bătrân, care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar când s-a hirotonisit, episcopul întorcându-se către poporul care era în biserică şi umplându-se de Duhul Sfânt, a proorocit zicând: „Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pământului, arătându-se către cei întristaţi ca o milostivă mângâiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea buneicredinţe îi va aduce pe dânşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sunt în nevoi”. Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfântul Nicolae asupra sa treapta preoţiei, adăuga osteneală la osteneală, petrecând în post şi în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel, vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cârmuirea Bisericii.

În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrând a se duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredinţat toată cârmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rânduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfântul Nicolae, rămânând moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei; ci, lepădându-se de toate poftele lumeşti, se sârguia cu toată osârdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: „Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sunt aruncat din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu”. Deci mâna lui era întinsă către săraci, ca un râu cu apă multă ce curge cu îndestulare.

Pentru ca multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una şi anume: Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugetă să-şi dea fetele sale spre desfrânare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să câştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană. Vai, în ce fel de gânduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrânul acela fiind în astfel de cugete rele şi gândul său cel rău vrând acum a-l aduce cu ticăloşie în fapt, Dumnezeu Care nu voieşte a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfântul Nicolae şi l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mângâind pe cel ce era în sărăcie şi scăpându-l din căderea păcatului.

Deci, auzind Sfântul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască descoperire înştiinţându-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dânsul şi a cugetat că astfel cu mâna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie şi de la păcat. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Şi aceasta vrea s-o facă pentru două pricini: întâi ca să scape de slava omenească, pentru că ţinea seama de ce zicea Evanghelia: „Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor”; şi, al doilea, ca şi pe bărbatul acela, care odinioară era bogat, iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l ruşineze, căci ştia că sunt grele unele ca acestea, celor ce din bogăţie şi din slavă cad în sărăcie, fiindcă se ruşinează sufletele acelora, aducându-le aminte de bogăţia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gândit a face aşa, după cuvântul lui Hristos: „Să nu ştie stânga ta, ce face drepta ta”. Căci atât de mult fugea de slava omenească, încât chiar de acela căruia îi făcea bine se sârguia a se tăinui pe sine.

Aşadar, luând o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi, aruncând-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă, sculându-se bărbatul şi aflând legătura, a dezlegat-o şi văzând galbenii s-a înspăimântat, căci socotea că este vreo nălucire, temându-se că nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înşelăciune, de vreme ce nu aştepta de la nimeni şi de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcând galbenii cu vârful degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscând că este adevărat, se veselea şi se minuna, iar de bucurie, plângea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetând mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulţumea neîncetat, dând laudă Domnului Celui ce se îngrijeşte de toţi. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta înştiinţându-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Şi iarăşi se arăta gata a face aceeaşi milă cu a doua fiică a bătrânului, sîrguindu-se a păzi şi pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti şi altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă şi, peste noapte, ferindu-se de toţi, a aruncat-o pe aceeaşi fereastră, în casa bătrânului aceluia.

Dimineaţă, sculându-se acel om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întâia oară. Apoi a început a se minuna şi de acela şi, căzând cu faţa la pământ, cu lacrimi fierbinţi mulţumea, zicând: „Dumnezeule, voitorul milei şi chivernisitorul mântuirii noastre, care mai întâi m-ai răscumpărat cu Sângele Tău şi acum casa mea şi pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău, Însuţi arată-mi pe cel ce slujeşte voii Tale celei milostive şi bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pământesc, pe cel ce ne păzeşte pe noi de pierderea păcatului, ca să ştiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează şi care ne izbăveşte de gândurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mâna plăcutului Tău, voi da şi pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat şi aşa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin câştig necurat să-mi aducă mare pierdere”.

Apoi bărbatul acela, rugându-se Domnului şi mulţumind bunătăţii Lui, a făcut nuntă şi fiicei sale de a doua, având nădejde în Dumnezeu – căci neîndoită nădejde şi-a pus în El – cum că va purta grijă şi pentru a treia fiică a lui şi-i va da şi acesteia să aibă vieţuitor iubit, după lege, trimiţându-i iarăşi aur din destul, tot cu acea mână făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată simţi pe făcătorul de bine şi să se învrednicească a vedea de unde îi aduce aurul acela. Şi iată, nu după multă vreme, a sosit cel aşteptat. Căci a venit şi a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae şi, ajungând la locul cel obişnuit, tot aşa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeaşi fereastră şi îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cât putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungându-l şi cunoscându-l cine este – căci sfântul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună şi pentru neamul lui cel luminat – a căzut la picioarele lui, sărutându-le şi numindu-l izbăvitor, ajutător şi mântuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe urmă. Apoi zise: „De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările tale, de mult aş fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Şi iată, acum prin tine suntem mântuiţi din amara cădere în păcat”. Acestea şi mai multe grăia cu lacrimi către sfânt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare şi cu jurământ a zis aceluia, că în toată viaţa lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfântul, spunând multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.

Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfântului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să cunoască oricine cât era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una câte una şi câte îndurări a arătat către cei săraci, pe câţi flămânzi a hrănit, pe câţi goi a îmbrăcat şi pe câţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo, unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întâmple, Sfântul Nicolae, care era împreună cu dânşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vânturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrând în corabie, vrând să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste şi ridicându-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfântul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicând: „Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adâncime şi vom pieri”. Iar el, zicându-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sârguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecând necazul, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfântului Nicolae şi foarte mult se minunau de proorocirea furtunii şi de scăparea din nevoie.

Tot atunci, unul din corăbieri s-a suit în vârful catargului, precum este obiceiul celor ce îndreptează corabia, şi, când era să coboare de acolo, a alunecat de sus şi a căzut în mijlocul corăbiei, zăcând fără suflet. Iar Sfântul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea pe acel om şi, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat şi l-a dat viu corăbierilor. Apoi, ridicând toate pânzele şi fiind vânt cu bună sporire, au plutit în linişte şi au sosit la limanul Alexandriei, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Nicolae, a tămăduit pe mulţi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni şi pe mulţi necăjiţi mângâind, a pornit iarăşi pe cale spre Palestina şi ajungând la Sfânta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mântuirea neamului omenesc, întinzându-Şi pe Cruce prea curatele Sale mâini. Acolo a înălţat fierbinţi rugăciuni din inimă sa, care ardea de dragoste, dând mulţumire Mântuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, făcând multe închinăciuni pretudindeni. Iar când era să intre noaptea în sfânta biserică la rugăciune şi uşile erau închise, s-au deschis singure, dând intrare aceluia, căruia, chiar porţile cereşti îi erau deschise.

Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rânduieşte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeşnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflând o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.

Aceştia au gândit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecând de la mal, Sfântul Nicolae a văzut că corabia nu pluteşte spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i rugă să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgându-l în seamă, mergeau în partea unde gândeau ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mâhnire. Deci, suflând un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfântul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici s-a pornit spre mânie şi nici măcar vreun cuvânt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvântare i-a liberat în părţile lor. Iar el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi o numise Sfântul Sion. Acolo, Sfântul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai cu a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său.

Aflând Sfântul Nicolae în această mănăstire viaţă liniştită şi loc mai lesnicios pentru gândurile sale către Dumnezeu, ca un liman de linişte, nădăjduia că şi cealaltă vreme a vieţii sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogăţească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o ţarină acoperită de pământ, într-o mănăstire deosebită şi într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguţătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.

Astfel sfântul, stând odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: „Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat”. Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimântat şi cugetă întru sine: Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la dânsul? Şi iarăşi auzi glas, spunându-i: „Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu”. Atunci Sfântul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsând liniştea, să meargă să slujească la mântuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temându-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gândit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni.

În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numeşte Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Sfântul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încât nimeni nu-l ştia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavând unde să-şi plece capul. El nu se ducea decât în casa Domnului, având liman numai pe Dumnezeu.

În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întâi şezător pe scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi din râvna dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rânduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia.

Toţi, ascultând acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sârguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcând voia celor ce se tem de El şi ascultând rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrân, într-acest chip; stând el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lângă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decât toţi în biserică; „acela” – zicea el – „este îndemnat de Duhul Meu şi, luându-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae”. Această vedenie dumnezeiască având-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.

Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie şi aştepta venirea bărbatului dorit. Deci, când a fost vremea Utreniei, Sfântul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decât toţi la biserică, pentru că avea obiceiul de a se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cântării Utreniei, mai întâi decât toţi la biserică. Intrând în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii şi i-a zis: „Cum te cheamă, fiule?” Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăşi. Sfântul i-a răspuns cu blândeţe: „Nicolae mă cheamă pe mine, stăpâne, robul sfinţiei tale”. Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blând, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numeşte Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfântul a răspuns cu blândeţe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoieşte Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci ştia spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: „Pe cel blând şi tăcut şi spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele”. Atunci s-a bucurat foarte, ca şi când a descoperit o comoară ascunsă şi, îndată, luându-l de mână i-a zis: „Urmeză-mă, fiule”. Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplându-se de mulţumire dumnezeiască şi de mângâiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.

Străbătând vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decât păsările, mulţime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toţi: „Primiţi, fraţilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfânt şi căruia i-a încredinţat desăvârşit povăţuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit şi căutat, l-am aflat şi l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povăţuiţi, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui şi a descoperirii”.

Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sfântul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfântul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: „Într-o noapte, Sfântul Nicolae a văzut pe Mântuitorul nostru întru slavă, stând aproape de dânsul şi dându-i Sfânta Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, punând pe umerii lui omofor arhieresc”. După vedenia aceea trecând puţine zile şi răposând Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi.

De acea vedenie aducându-şi aminte Sfântul Nicolae şi văzând bunăvoirea lui Dumnezeu, încă şi rugăciunile soborului netrecându-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfinţita adunare a episcopilor, împreună cu clericii, săvârşind toate cele ce se cuvin sfinţirii sale, a făcut praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci stând la locul cel cuviincios, în sfeşnicul arhieriei şi al păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptând cuvântul adevărului şi toate poruncile cele dreptcredincioase, sănătos cugetându-le şi învăţându-le.

Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: „O! Nicolae, pentru această dregătorie şi pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai vieţuieşti ţie, ci altora”. Apoi, vrând a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor vieţuirea lui, nu pentru mărire deşartă, ci pentru folosul şi înmulţirea slavei lui Dumnezeu, încât s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri”.

Sfântul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: „Cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia”. Apoi era blând, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gustă totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultând nevoile celor ce veneau la dânsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mângâietor celor ce plângeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine. Apoi, şi-a câştigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstoreşti şi pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune şi cu bună înţelegere, cinstiţi cu treaptă preoţiei, adică pe Pavel de la Rodos şi pe Teodor Ascalonitul, bărbaţi cunoscuţi de toată Grecia.

Astfel, bine păştea turma cea încredinţată lui, a oilor lui Hristos cele cuvântătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credinţa cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgânii împăraţi ai Romei, Diocliţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea, ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfârşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi.

Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns şi până în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgânătăţii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creştinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinţa cea bună a lui Hristos şi se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgâni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Petrecând aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdând foame, sete şi strâmtorarea temniţei. Pe cei împreună legaţi îi hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu şi-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credinţe, sporind într-înşii credinţa în Hristos Dumnezeu şi punând picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osârdie a pătimi pentru adevăr.

După aceea, iarăşi s-a dăruit pace creştinilor şi ca soarele după norii cei întunecaţi, aşa a strălucit dreapta credinţă sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutând Hristos cu dragoste de oameni asupra moştenirii Sale, a pierdut stăpânirea păgânilor, izgonind de la împărăţie pe Diocliţian şi Maximian; iar cu dânşii a izgonit pe cei ce slujeau păgânătăţii elineşti şi a ridicat poporului său corn de mântuire, prin arătarea Crucii marelui împărat Constantin, căruia i-a încredinţat stăpânirea Romei.

Constantin, cunoscând pe Unul Dumnezeu şi punându-şi nădejdea în El, a biruit pe toţi potrivnicii săi cu puterea Sfintei Cruci şi a pierdut nădejdea cea deşartă, a celor ce împărăţiseră mai înainte, poruncind să risipească capiştile idolilor şi să zidească biserici creştine; iar pe cei ce erau închişi în temniţe pentru Hristos, i-a liberat şi cu mari laude i-a cinstit ca pe nişte eroi; şi toţi mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.

Atunci şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sânge încununat. Acesta, având darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile şi neputinţele oamenilor, nu numai ale celor credincioşi, ci şi ale celor necredincioşi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat şi foarte iubit; căci strălucea cu curăţia inimii şi era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioşie şi dreptate.

Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgân slujea cu dragoste diavolească şi nu puţin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzându-se cu râvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfântul Nicolae, luptându-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfântului era îndreptată mai mult asupra idolilor decât asupra necuratei capişti, pe care a dărâmat-o până la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o până la pământ; atunci duhurile cele viclene, neputând nicidecum răbda venirea sfântului, scoteau glasuri de plângere, strigând foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrând să întărească credinţa în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunându-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici.

Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă.

Despre dânsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii Părinţi şi, pentru aceea a luat de la dânsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos şi Preabinecuvântata lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele Sfântului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au lăudat râvna lui cea dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a avut şi oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici, precum însuşi Sfântul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stând de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dânsul, cunoscând din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfântului. Deci, părinţii au tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.

Întorcându-se Sfântul Nicolae de la sobor, a venit la turma să aducând pace, binecuvântare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorâtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrâniseră în răutate, mustrându-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pământ înţelept, care curăţă toate cele ce sunt pe arie şi în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutură.

Astfel, preaînţeleptul lucrător al ariei lui Hristos, Sfântul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava vicleşugului nălucitor şi ereticesc o vântura şi o lepăda departe de grâul Domnului. Pentru această pricină Sfânta Biserică îl numeşte lopată care vântură învăţăturile lui Arie ca pleava. El era cu adevărat lumina lumii şi sarea pământului, de vreme ce viaţa lui era luminată şi cuvântul lui dres cu sarea înţelepciunii. Căci avea bunul păstor mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întâmplau, nu numai cu păşunea cea duhovnicească hrănind-o pe dânsa, ci şi de hrana cea trupească purta grijă.

Altă dată, întâmplându-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grâu, vrând să meargă cu ea în altă ţară şi dându-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vândă grâul cu preţ. Deşteptându-se neguţătorul din somn şi aflând în mâna sa trei galbeni, s-a înspăimântat, minunându-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguţătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorât în cetatea Mira şi a vândut grâul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfântului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflând mângâiere în acea foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.

În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împăratul Constantin a trimis trei voievozi împreună cu ostaşii cei ce erau sub dânşii să liniştească acea tulburare. Iar numele voievozilor sunt acestea: Nepotian, Ursul şi Erpilion. Aceştia, cu multă sârguinţă, plecând din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeşte malul Andrian, unde era o cetate. Şi de vreme ce nu le da mâna să meargă, pentru că marea era învolburată, aşteptau la limanul acela liniştirea mării. Atunci, unul din ostaşi ieşind din corabie ca să cumpere cele de trebuinţă, lua cele străine cu sila, precum este obiceiul ostaşilor. Adeseori făcând acestea, făceau pagubă celor ce vieţuiau acolo. Pentru această pricină s-a făcut gâlceavă şi tulburare, ba şi război era să se facă din amândouă părţile, la locul ce se numea Placomata.

Înştiinţându-se de aceasta, Sfântul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către ţărmul acela şi în cetate, ca să potolească cearta dintre dânşii. Apoi, îndată, toată cetatea şi voievozii, auzind de venirea sfântului, i-au ieşit în întâmpinare şi s-au închinat lui. Sfântul a întrebat pe voievozi de unde sunt şi unde merg? Ei au zis că sunt trimişi de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfântul i-a sfătuit să dea învăţătură ostaşilor lor ca să nu facă supărare poporului. Apoi, luând pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certând pe ostaşi, au potolit tulburarea şi s-au învrednicit de binecuvântarea sfântului.

Făcându-se aceasta, au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plângând cu lacrimi şi căzând la picioarele sfântului, cereau ajutor pentru nişte oameni osândiţi fără de vină. Ei spuneau cu mâhnire, că, nefiind sfântul acolo, a venit Eustatie ighemonul şi, umplându-şi mâinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osândit la moarte pe trei bărbaţi din cetatea lor, care n-au greşit nimic, „de care lucru toată cetatea se mâhneşte şi plânge, aşteptând întoarcerea ta, stăpâne; că de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată aşa nedreaptă”.

Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mâhnit cu sufletul şi, luând împreună cu dânsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungând la locul ce se numeşte Leu, au întâlnit pe nişte oameni venind şi i-au întrebat dacă ştiu ceva de acei trei bărbaţi care sunt osândiţi la moarte. Ei au zis către dânsul: “I-am lăsat în câmpul lui Castor şi al lui Polux, fiind aduşi acolo ca să-i taie”. Atunci sfântul s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungând la locul acela, a văzut popor mult stând acolo şi pe cei trei bărbaţi osândiţi, având mâinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pământ şi cu grumazii goi, aşteptând desăvârşita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scoţând sabia spre a-i ucide, arătându-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de plângere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburându-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor şi, apucând sabia din mâna gealatului, a aruncat-o la pământ, netemându-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături.

Toate acestea le făcea sfântul cu mare îndrăzneală şi nu era nimeni care să-l oprească; căci cuvântul lui era cu stăpânire şi lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul. Acei trei bărbaţi, izbăviţi de moarte, văzându-se întorşi din ghearele morţii către viaţă, plângeau de bucurie cu lacrimi fierbinţi şi strigau cu mulţumire toţi cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit şi ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea şi, când se apropia de el, îi întorcea faţa, iar când cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfântul că-l va spune la împărat şi va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvârşite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-şi ocârmuieşte cu dreptate stăpânirea. Iar el, fiind mustrat de conştiinţă şi înfricoşat de îngrozirea sfântului, cu lacrimi cerea milă şi se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutând să se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit şi a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetăţii, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfântul ştia cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osândit la moarte pe cei nevinovaţi şi tot poporul dădea mare mulţumire Sfântului părinte Nicolae. Abia fiind îmblânzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă acum singur, cu smerenie şi cu multe lacrimi, mărturisea greşeala să şi nu mai arunca vina pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniţi, împreună cu cei ce veniseră cu dânşii, văzând toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de râvnă şi de bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni şi, primind binecuvântarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergând acolo, au alinat tulburarea ce era şi săvârşind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia şi au avut cinste şi multă laudă de la împărat şi de la toţi dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au şi fost învredniciţi a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici şi vicleni ai oamenilor răi, neputând a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre răutate şi vrăjmăşie.

De aceea, împletind cei răi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetăţii, urzind cumplite clevetiri asupra bărbaţilor acestora şi zicând: „N-au sfătuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfârşitul sfatului lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre şi meşteşugesc cele viclene asupra împăratului”. Astfel, clevetind asupra lor, mulţime de aur au dat eparhului şi au dus acea clevetire şi în urechile împăratului. Auzind, împăratul îndată a poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temniţă pe cei trei voievozi, ca să nu fugă pe ascuns şi să săvârşească sfatul lor cel rău. Deci voievozii erau în legături şi în temniţă, neştiind pentru ce sunt aruncaţi acolo, că nu se ştiau a fi vinovaţi cu nimic.

Trecând puţină vreme, clevetitorii s-au temut că nu cumva să se vădească clevetirea lor cea mincinoasă şi să iasă la iveală răutatea lor, încât să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viaţă pe acei bărbaţi, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărârea cea dintâi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfârşit făgăduinţei. Deci, îndată s-a dus la împărat cu faţă mâhnită şi cu chip posomorât, ca un vestitor de rău, vrând a se arăta că se îngrijeşte mult pentru viaţa împăratului şi cu credinţă se sârguieşte pentru dânsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înşela cu cuvinte viclene şi meşteşugite, pornindu-l spre mânie asupra celor nevinovaţi şi zicând: „Nici unul din cei ce stau în temniţă nu vor a se pocăi, împărate, ci, petrecând în cel dintâi gând rău, nu încetează a cugeta vicleşug şi a gândi asupra ta cu răutate. Deci, porunceşte mai iute să-i omoare, că nu cumva apucând ei înainte, să săvârşească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfârşit scopurile lor cele rele”.

Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osândit la moarte pe cei nevinovaţi; dar fiind seară, s-a amânat uciderea lor până a doua zi dimineaţă. Înştiinţându-se despre aceasta, străjerul temniţei şi plângând mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovaţi, a venit la voievozi, zicând: „Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de dragoste şi cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aş fi răbdat acum despărţirea de voi şi mai puţină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi, n-ar fi venit o mâhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mâine dimineaţă, vai mie! ne vom despărţi unul de altul cu amar şi de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre feţe, nici nu vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rânduiţi dacă vreţi ceva, pentru averea voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea voinţa voastră”.

Zicând acestea cu tânguire, iar ei ştiindu-se nevinovaţi faţă de împărat şi deci nevrednici de moarte, şi-au rupt hainele şi cumplit îşi smulgeau părul, zicând: „Ce vrăjmaşi au pizmuit asupra vieţii noastre şi pentru ce să murim noi ca nişte tâlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de moarte”. Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude şi pe cunoscuţi şi puneau martor pe Dumnezeu că nimic rău n-au făcut şi plângeau amar.

Unul dintr-înşii, cu numele de Nepotian, şi-a adus aminte de Sfântul Nicolae, care, stând în Mira înaintea celor trei bărbaţi, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit şi preabun apărător, izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicând, unul către altul se rugau: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaţi de moartea cea nedreaptă, caută acum şi asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie şi nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Iată şi glasul nostru a amorţit, mai înainte de ieşirea sufletului şi limba noastră se usucă, aprinzându-se de focul inimii, iar acum nici rugăciuni nu mai putem să-Ţi aducem. Degrabă să ne întâmpine îndurările Tale, Doamne, şi ne scoate pe noi din mâinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mâine de dimineaţă vor să ne omoare; sârguieşte spre ajutorul nostru şi ne izbăveşte pe noi, cei nevinovaţi de moarte”.

Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El şi, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfântul şi plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte, dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicând aşa: „Scoală-te iute şi eliberează pe cei trei voievozi, care sunt ţinuţi în temniţă, pentru că fără de vină sunt clevetiţi şi cu nedreptate pătimesc”. Şi, spunând tot adevărul, i-a zis: „De nu mă vei asculta şi de nu-i vei elibera pe dânşii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia şi rău vei pătimi”. Mirându-se împăratul de îndrăzneala Sfântului Nicolae, se gândea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme a intra înăuntrul palatului său şi i-a zis: „Cine eşti tu care îndrăzneşti a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpânirii noastre?”. El i-a răspuns: „Nicolae îmi este numele şi sunt arhiereul mitropoliei Mirelor”.

Împăratul s-a tulburat de acea vedenie şi, sculându-se, se gândea ce este aceasta? Asemenea şi lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfântul şi tot acelaşi lucru i-a spus pentru acei bărbaţi. Deşteptându-se, Avlavie s-a temut şi se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunându-i ce a văzut şi acesta în vis. Iar el degrabă mergând la împărat i-a spus vedenia şi ceea ce i s-a arătat lui şi se minunară amândoi de acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amândoi.

Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temniţă şi a zis către dânşii: „Ce vrăjitorii aţi făcut de aţi trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătându-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudându-se că degrabă va aduce război”, iar ei neştiind nimic se întrebau unul pe altul, de ştie vreunul ceva – că nici unul nu ştia nimic – şi cu ochii umiliţi au căutat unul spre altul.

Văzând împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blândeţe şi a zis către dânşii: „Netemându-vă de rău, spuneţi adevărul”. Iar ei cu ochii plini de lacrimi şi foarte mult tulburându-se, au zis: „Noi, împărate, vrăjitorii nu ştim, nici am plănuit ceva rău asupra stăpânirii tale, nici am gândit ceva, martor ne este nouă ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi aşa şi vei afla vicleşug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; şi nu numai cu noi aceşti trei, ci chiar pe neamul nostru să nu-l cruţi. Noi ne-am învăţat de la părinţii noştri a cinsti pe împărat şi, mai vârtos decât toate, a avea credinţă către dânsul. Drept aceea, acum cu credinţă am păzit viaţa ta, iar cele încredinţate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cârmuit, slujind cu osârdie poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am potolit-o şi războiul cel plănuit de vrăjmaşi l-am risipit, arătând prin aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce ştiu bine. Iar stăpânia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime te-ai înarmat asupra noastră, fiind cumplit judecaţi şi cu groază aşteptăm a pătimi. Aşadar, precum ni se pare nouă, o, împărate, osârdia noastră către tine a fost pricinuitoare nouă de mari munci, căci în loc de slavă şi de cinstea pe care am nădăjduit-o, frica morţii şi osândirea ne-a cuprins pe noi”.

Umilindu-se împăratul de aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbaţilor acelora; fiindcă se cutremura de judecata lui Dumnezeu şi se ruşina de porfira cea împărătească; căci cel ce se nevoieşte a pune altora legi, vede însuşi că face judecăţi fără de lege. Deci, într-acel ceas a căutat mai cu milă asupra lor şi a început a vorbi către ei cu blândeţe. Iar ei, uitându-se cu umilinţă către împărat, îndată au văzut chipul Sfântului Nicolae şezând împreună cu împăratul şi făcându-le milostivire şi iertare. Aceasta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei voievozi. Atunci, luând ei îndrăzneală au zis cu glas tare: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară pe cei trei bărbaţi în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne şi pe noi, robii tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra”. Iar împăratul, luând cuvânt, a zis: „Cine este Nicolae şi pe care bărbaţi a izbăvit? Spuneţi-mi cu de-amănuntul aceasta”. Iar Nepotian i-a povestit toate.

Atunci împăratul, cunoscând pe Sfântul Nicolae că este mare plăcut al lui Dumnezeu şi minunându-se de îndrăzneala şi de râvna lui pentru cei năpăstuiţi, a eliberat pe voievozii aceia, zicându-le: „Nu eu vă dăruiesc viaţa, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-aţi chemat spre ajutor. Deci să mergeţi la dânsul şi să-i daţi mulţumire, apoi spuneţi-i lui din partea mea: Iată am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mânia asupra mea, plăcutule al lui Hristos!”. Acestea zicând, le-a încredinţat o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniţă de aur, împodobită cu pietre scumpe şi două sfeşnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira.

Astfel, cei trei voievozi dobândind preaslăvita mântuire, îndată au pornit pe cale şi cu bucurie au venit la sfânt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare mulţumire i-au dat, că unuia care le-a făcut o bunătate ca aceea şi cântau, zicând: „Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie, Cel ce izbăveşti pe săracul din mâna celor mai tari decât dânsul?” Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiţi, ci şi pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au întors la ale lor.

Acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu, care măresc pe plăcutul Său. De aceea, ca o pasăre ducându-se vestea despre dânsul pretutindeni, a străbătut luciul mărilor şi toată lumea, încât nici un loc nu rămăsese, unde să nu fi fost auzite minunile cele mari ale slăvitului arhiereu Nicolae, după darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.

Odată nişte corăbieri plutind de la Egipt spre părţile Lichiei, li s-a întâmplat o furtună mare, încât şi pânzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toţi se speriară de moarte. Iar când şi-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae – pe care niciodată nu-l văzuseră, decât numai auziseră de dânsul, că este grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru nevoi – s-au îndreptat cu rugăciunile către dânsul şi l-au chemat în ajutor. Iar sfântul, îndată s-a arătat lor şi a intrat în corabie, zicând: „Iată, m-aţi chemat şi am venit ca să vă ajut; deci nu vă temeţi”. Apucând cârma, se vedea cum cârmuieşte corabia. Apoi a certat vântul şi marea, precum şi Domnul nostru odinioară, Care a zis: „Cel ce crede în Mine şi lucrurile care le fac Eu, acela le va face”. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mării şi vântului şi acelea îi erau ascultătoare.

După aceea, corăbierii, purtaţi de vânt lin, au sosit în cetatea Mira şi, ieşind din corabie, au mers în cetate, vrând să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi. Văzându-l mergând la biserică, au cunoscut pe făcătorul lor de bine şi, alergând, au căzut la picioarele lui, dându-i mulţumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupească şi de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci şi pentru mântuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai înainte-văzător a văzut într-înşii cu ochii cei duhovniceşti gândul păcatului, care depărtează pe om de Dumnezeu şi-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis către dânşii: „Cunoaşteţi-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoaşteţi-vă inimile voastre şi gândurile vi le îndreptaţi spre bună plăcerea de Dumnezeu, pentru că, deşi ne tăinuim şi ne socotim a fi buni de către ceilalţi oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tăinui. De aceea, sârguiţi-vă cu toată osârdia a păzi sfinţenia cea sufletească şi curăţenia cea trupească, căci sunteţi biserică a lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul Apostol Pavel: „De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu”.

Astfel, mustrând pe bărbaţii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar faţa lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din faţa lui ieşea o rază preastrălucită, ca şi din a lui Moise şi vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dânsul; căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit spre sfântul, îndată afla îndestulată mângâiere întristării sale. Sau de vorbea cineva cu dânsul, mult sporea întru cele bune. Aşa că nu numai cei credincioşi, dacă se întâmplă a auzi ceva din limba cea dulce şi izvorâtoare de miere, ci şi cei necredincioşi se umileau şi se povăţuiau spre mântuire, lepădând răutatea necredinţei cea din tinereţe şi primind în inimă cuvântul cel drept al adevărului.

Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: „Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lângă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor”.

În adânci bătrâneţe, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvârşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrânită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întâmpinându-l cetele sfinţilor.

Lângă cinstitul lui trup adunându-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie. Apoi se săvârşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorât mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungându-se cei bolnavi, dobândeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pământului alerga lumea la mormântul lui, căutând tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau cu acel sfânt mir, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea, cum şi acum le biruieşte.

Odată, nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, de la gura râului ce se numeşte Tanais, auzind de moaştele cele izvorâtoare de mir şi vindecătoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru închinăciune. Umplând corabia cu grâu, voiau să plutească. Dar vicleanul diavol, care era sălăşluit mai înainte în capiştea Artemidei şi pe care îl izgonise de acolo Sfântul Nicolae, risipind capiştea, simţind că vrea să plece corabia către marele părinte, mâniindu-se pentru risipirea capiştei cum şi pentru izgonirea sa de acolo, se sârguia cu toată puterea să se răzbune asupra sfântului.

Astfel, diavolul s-a gândit să facă împiedicare bărbaţilor acelora din calea pe care o plănuiseră şi să-i lipsească de sfinţenie, făcându-le piedici dorinţei lor. Deci s-a prefăcut în chip de femeie şi se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbaţii aceia: „Aş fi vrut să duc aceasta la mormântul sfântului, dar foarte mult mă tem pe mare, că nu este cu putinţă unei femei neputincioase ca mine şi bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe atâta noian. Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca, luând vasul acesta, să-l duceţi la mormânt şi să turnaţi untdelemn în candela sfântului”. Zicând diavolul acestea, a dat vasul în mâinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se ştia însă cu ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să vatăme şi să prăpădească pe cei din corabie. Dar aceia, neştiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui şi au luat vasul cu untdelemn diavolesc şi, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Însă a doua zi a început a sufla vântul dinspre miazănoapte şi a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gândeau să se întoarcă înapoi. Întorcând corabia, li s-a arătat Sfântul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică şi le zise: „Unde mergeţi, bărbaţilor? Pentru ce aţi lăsat calea ce vă stă înainte şi vă întoarceţi? În mâna voastră este a potoli viforul şi a face corabiei calea uşoară, căci este diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în călătoria voastră. Că nu o femeie v-a dat vasul, ci însuşi diavolul; deci aruncaţi-l în mare şi îndată veţi avea calea cu bună sporire”.

Auzind acestea, bărbaţii aceia au luat vasul şi l-au aruncat în adâncul mării. Şi făcând aceasta, îndată a ieşit de acolo fum negru şi pară de foc, care a umplut văzduhul de miros greu, iar marea se desfăcu şi fierbând apa din adânc, clocotea. Iar picăturile apei erau ca nişte scântei de foc, încât foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie şi de frică ţipau. Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să îndrăznească şi să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Lichia. Atunci, îndată, venind o răcoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor şi s-au bucurat; apoi au plutit cu bine până la cetatea cea dorită. Acolo, închinându-se moaştelor celor izvorâtoare de mir ale grabnicului ajutător şi apărător, mulţumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălţând rugăciuni marelui părinte, s-au întors în ţara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întâmplase pe cale.

Multe, mari şi preaslăvite minuni a făcut Sfântul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat şi pe mare, ajutând celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare şi scoţându-i din adâncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi aducându-i la casele lor; izbăvind din legături şi din temniţe, apărând de tăierea de sabie şi scăpând de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămânzi le-a dat hrană. Şi la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor şi sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă şi din primejdii îi izbăveşte. Ale cărui minuni precum este cu neputinţă a le număra, tot aşa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl ştie Răsăritul şi Apusul, şi toţi creştinii cunosc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin.

Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul de Mira Lichiei

6 Decembrie

Condac 1

Cel care verși mir de mult preț la toată lumea, și mie, celui nevrednic și mai mult decât toți păcătos, dăruiește-mi ca să-ți aduc ție cântare, Părinte Nicolae. Tu, ca acela care ai îndrăznire către Dumnezeu, slobozește-mă din toate necazurile, ca să cânt ție: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Icos 1

Arătatu-te-ai în vis împăratului celui cinstitor de Dumnezeu și pentru moartea voievozilor acelora l-ai îngrozit pe el, și degrab ascultând de porunca ta, Nicolae, a poruncit ca să-i elibereze pe dânșii. Pentru aceea, ei au fost cuprinși de bucurie și de frică, iar eu cu dânșii grăiesc ție, Sfinte Nicolae:

Bucură-te, capul cel sfințit;

Bucură-te, cel care ai sfărâmat capul cel diavolesc prin rugăciunile tale;

Bucură-te, slujitorule al Împăratului tuturor;

Bucură-te, ajutătorul celor credincioși;

Bucură-te, întărirea Ortodoxiei;

Bucură-te, pierzătorul celor fără de lege;

Bucură-te, cel care ești insuflat cu suflarea Duhului Sfânt;

Bucură-te, cel care ai pierdut viforul mulțimii zeilor;

Bucură-te, cel care ești dimpreună vorbitor cu îngerii;

Bucură-te, izgonitorul demonilor;

Bucură-te, glasul dumnezeieștilor cuvinte;

Bucură-te, cel care ai astupat gurile ereticilor;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Condac 2

Pe pământ, al doilea Înaintemergător te-ai arătat, Nicolae, spre mustrarea fărădelegilor, că acela a mustrat pe Irod, săvârșitorul fărădelegii, iar tu ai rușinat pe Arie cel orbit cu eresul și toată lumea ai voit să o cureți de învățăturile lui cele nedrepte, și turma ta a o lumina, ca un părinte și învățător. Pentru aceea, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 2

Vrând dimineața Avlavie, după porunca împăratului, să scoată pe cei legați din temniță spre tăiere, tu, cu minunile tale, mai înainte ai apucat prin vis și, îngrozindu-l pe el, ai zis: „Nimic să nu faci bărbaților acestora, că nevinovați sunt spre tăiere”. Pentru aceea și noi grăim ție, Nicolae mărite:

Bucură-te, mare făcătorule de minuni;

Bucură-te, grabnic ajutătorule;

Bucură-te, cald folositorule;

Bucură-te, cercetătorul celor necăjiți;

Bucură-te, limanul cel lin al celor înviforați;

Bucură-te, mângâierea celor care plâng;

Bucură-te, hrănitorul celor flămânzi;

Bucură-te, povățuitorul celor orbi;

Bucură-te, bogăția săracilor;

Bucură-te, toiagul cel tare al bătrâneților;

Bucură-te, cununa Bisericii;

Bucură-te, părintele săracilor și bun dăruitorule;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Condac 3

Am auzit, Nicolae, de minunile tale și m-am înspăimântat, că de bucurie și de frică fiind cuprins, ce am a răspunde nu mă pricep. Ci tu, prin rugăciunile tale cele treze, luminează-mi mintea ca să cânt lui Dumnezeu dimpreună cu tine: Aliluia!

Icos 3

Arhanghelii cu îngerii se minunează, părinte, de credința ta cea tare către Dumnezeu, apostolii și prorocii se laudă cu tine, oamenii cei dreptcredincioși spre tine au nădejde. Pentru aceasta și eu, deși sunt nevrednic, grăiesc ție, Sfinte Nicolae:

Bucură-te, cel care împreună-locuitor ești cu îngerii;

Bucură-te, cel care aduci întristare diavolilor;

Bucură-te, cel care ești slujitor asemenea lui Grigorie Teologul în preoție;

Bucură-te, cu Ioan Gură de Aur dimpreună vorbitorule;

Bucură-te, prietenul marelui Vasile;

Bucură-te, că dimpreună cu dânșii tai eresurile;

Bucură-te, cel care porți o credință cu dânșii;

Bucură-te, că faci minuni spre împăcare;

Bucură-te, că tu cureți lumea de mulțimea zeilor;

Bucură-te, cel care ai vorbit mai dinainte despre cinstirea Născătoarei de Dumnezeu în Biserică;

Bucură-te, că rușinând pe Arie înșelătorul la sobor, l-ai învins;

Bucură-te, că pe fecioarele acelea le-ai oprit de la împreunarea cea desfrânată;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Condac 4

O, mare făcătorule de minuni Nicolae, deși pe fecioarele acelea voia tatăl lor să le dea, din pricina sărăciei, la desfrânare, tu, părinte, mai înainte apucând, aur din destul tatălui lor ai dat. Pentru aceea, nepricepând ei de unde se făcea aceasta, minunându-se, au cântat lui Dumnezeu cântarea: Aliluia!

Icos 4

Ca să arăți a ta mare milostivire către cei săraci, preafericite, bătrânului noaptea, întru ascuns, trei legături de galbeni ai dat, izbăvindu-l pe el și pe fetele lui de la căderea în păcat. Pentru aceea auzi de la toți:

Bucură-te, vistieria milei lui Dumnezeu;

Bucură-te, primirea mai înainte a cunoștinței Lui;

Bucură-te, dătătorule al bunătăților lui Dumnezeu;

Bucură-te, hrana și bucuria celor care aleargă către tine;

Bucură-te, pâine pentru hrană neîmpuținată celor lipsiți;

Bucură-te, bogăție de Dumnezeu dăruită celor care viețuiesc în lipsă pe pământ;

Bucură-te, ridicarea grabnică a săracilor;

Bucură-te, limpede cugetare a celor necăjiți;

Bucură-te, că ești blând ascultător celor neputincioși;

Bucură-te, dulceața a toată lumea;

Bucură-te, mirele celor trei fete;

Bucură-te, izbăvitorul necazurilor mele, prin rugăciunile tale;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Condac 5

Către biserica ta mergând oarecând Vasile, sârguindu-se să-ți aducă dar, a fost răpit de agareni și l-au dat pe el ostașii lui Amira, stăpânului lor, spre slujbă. Iar părinții lui, deși erau întristați, n-au încetat însă a îndrepta către tine rugăciuni și trecând ziua praznicului tău, spre seară, l-ai pus pe el înaintea lor, și văzând ei această minune cu tine cântare de bucurie lui Dumnezeu cântau: Aliluia!

Icos 5

Mergând fiul lui Agricola să dea un pahar lui Amira, a stat înaintea lui cu frică. Iar tu, părinte, rugat fiind de părinții lui, l-ai izbăvit pe el din mâinile lui Amira în acel ceas. Pentru aceea, cu dânșii grăim ție, Nicolae, ca unui bun păstor:

Bucură-te, ierarhul Domnului;

Bucură-te, luminată propovăduire a creștinătății;

Bucură-te, cel care porți nume de biruință;

Bucură-te, stârpirea patimilor celor neroditoare;

Bucură-te, aducerea de roadă a pomilor celor duhovnicești;

Bucură-te, îndreptătorul drept-credincioșilor;

Bucură-te, prădarea păgânătății;

Bucură-te, doctorul cel fără de plată;

Bucură-te, că în dar luând, în dar împarți tămăduiri;

Bucură-te, al celor neputincioși bun păstor;

Bucură-te, cel care izgonești dintre noi pe slujitorii cei diavolești;

Bucură-te, desfătarea a toată lumea;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Condac 6

Minunată s-a arătat nașterea ta, Nicolae, credincios fiind tu pe pământ din vremea nașterii tale, că ai supt numai din sânul drept și de la sânul maicii tale te-ai cunoscut făcător de minuni. Pentru aceea și acum cu tine cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 6

De împresurările diavolești izbăvește-i pe oameni, părinte, cu rugăciunile tale, cel care cu râurile sudorilor tale ai stins mulțimea zeilor celor păgâni. Pentru aceea, și acum dăruiește vindecări neputințelor noastre, ierarhe, ca să te lăudăm pe tine, zicând:

Bucură-te, Nicolae;

Bucură-te, făcătorule de minuni;

Bucură-te, ierarhe;

Bucură-te, preacuvioase;

Bucură-te, preafericite;

Bucură-te, cel care ești cu nume mare;

Bucură-te, preamărite;

Bucură-te, hrănitorul postitorilor;

Bucură-te, învățătorul înfrânării;

Bucură-te, îndreptarea celor rătăciți;

Bucură-te, că altceva nu știm să grăim fără numai „bucură-te!”;

Bucură-te, că prin tine ne îndestulăm de lumină;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Condac 7

Având vicleană cunoștință, Arie a început a învăța eresurile cele fără de Dumnezeu și a intrat în turma ta ca un lup, vrând ca o fiară să o apuce. Dar tu, prealăudate, degrab alergând către Stăpânul, cu rugăciunile tale ai izgonit toată nebunia lui și ca pe o fiară cumplită l-ai surpat. Pentru aceea, cu tine, Nicolae, cântăm lui Dumnezeu, Celui Care ți-a dat ție această putere: Aliluia!

Icos 7

Mai înainte împotrivindu-te eresului lui Arie, cel de trei ori blestemat, ai rușinat a lui fără de Dumnezeu învățătură și, ca pe un al doilea Iuda surpându-l, l-ai lăsat. Pentru aceea și noi grăim ție neîncetat:

Bucură-te, întâistătătorule pe scaunul Mirelor;

Bucură-te, mare ierarh al Lichiei;

Bucură-te, cale nerătăcită a celor care înoată pe mare;

Bucură-te, timpan care dai sunet de dumnezeiască glăsuire;

Bucură-te, chimval bine răsunător;

Bucură-te, trâmbița Sfintei Treimi;

Bucură-te, că ai stricat trâmbița eresurilor lui Arie;

Bucură-te, zicea ție Constantin;

Bucură-te, a grăit ție Avlavie;

Bucură-te, a adus ție tatăl cu fetele;

Bucură-te, au grăit Agricola cu Vasile;

Bucură-te, că prin tine de mânia potopului izbăvindu-ne, pace cu Dumnezeu aflăm;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Condac 8

Minune dumnezeiască te-ai arătat, fericite, celor care alergau la biserica ta, de Dumnezeu purtătorule, de multe feluri de necazuri și năvăliri izbăvindu-i, părinte, pe cei care după Dumnezeu spre tine cu credință și-au pus nădejdea, cântând: Aliluia!

Icos 8

Ca acela care ai îndrăznire către Hristos, Nicolae, fiindcă turma Lui o păzești de lupii cei văzuți și nevăzuți și de la cei care scapă sub acoperământul tău nu te întorci, și nouă, celor care suntem învăluiți de gânduri și de lucruri viclene, întinde-ne mână de ajutor, părinte, ca să te lăudăm pe tine, zicând:

Bucură-te, Nicolae prealăudate;

Bucură-te, întărirea Mirelor;

Bucură-te, podoaba Lichiei;

Bucură-te, cârmuitorul cel bun;

Bucură-te, că dimpreună cu îngerii salți;

Bucură-te, căci cu arhanghelii te veselești;

Bucură-te, că fără materie cu heruvimii slujești Făcătorului;

Bucură-te, că pe Arie, diavolul cel întrupat, l-ai surpat;

Bucură-te, cel care dăruiești bun miros;

Bucură-te, cel care respingi mirosul cel rău;

Bucură-te, albeală ce speli patimile;

Bucură-te, roșeală ce acoperi păcatele;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Condac 9

Nu pricepem de unde vom începe a-ți aduce laudă, părinte. Care cântare îți vom cânta? Sau cu ce cununi te vom încununa? Că de ne vom aduce aminte de voievozi, ne minunăm; de Vasile, ne mirăm; despre fecioarele acelea, nu ne pricepem ce să grăim; de toți doar ne minunăm și dimpreună cu tine lui Dumnezeu, Celui Care ți-a dat ție cele preamărite, laudă Îi trimitem, cântând cântarea: Aliluia!

Icos 9

Văzând Stăpânul a toate neamul omenesc pierzându-se cu eresul nebuniei lui Arie, pe tine te-a dat mustrător nebuniei lui. Dar tu, părinte, de la masa învățăturii dumnezeiești ca pe un urât l-ai lepădat, iar pe noi cu aluatul Ortodoxiei ne miluiește, ca să cântăm ție:

Bucură-te, Nicolae, Israelul cel nou;

Bucură-te, sabie ascuțită ce tai nedumnezeirea;

Bucură-te, întărirea credincioșilor;

Bucură-te, omorârea celor fără de lege;

Bucură-te, cel care ai luat Duhul Sfânt ca un porumbel;

Bucură-te, cel care îneci duhurile cele viclene în marea cea de foc;

Bucură-te, porumbelul Domnului;

Bucură-te, cursă prinzătoare asupra celui viclean;

Bucură-te, cel care dăruiești celor legați slobozire;

Bucură-te, că ai legat eresurile cele fără de Dumnezeu;

Bucură-te, că deschizi gurile ortodocșilor;

Bucură-te, că legi limbile celor vicleni;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Condac 10

Auzit-am pe Vasile acela grăind și înaintea tuturor spunând minunile tale pe care le-ai făcut cu dânsul, părinte, și minunându-ne, am preamărit puterea cea dată ție de Dumnezeu, că tu, ca un bun păstor, degrab alergi către cei care te roagă pe tine și pentru toți te rogi lui Dumnezeu și Stăpânului, cântând: Aliluia!

Icos 10

Izbăvește-ne, părinte, cu rugăciunile tale, ca pe Vasile acela. Auzi-ne, preacuvioase, cu auzul tău, precum i-ai auzit pe voievozii cei legați. Dă-ne mână de ajutor, Nicolae, precum ai dat celor care fuseseră învăluiți în mare, ca să grăim ție acestea:

Bucură-te, al doilea Moise;

Bucură-te, tablă duhovnicească;

Bucură-te, haina preoției;

Bucură-te, mai înainte arătătorul dreptății;

Bucură-te, întunecătorul nedreptății;

Bucură-te, de Dumnezeu încununate ierarhe;

Bucură-te, cel care îngrădești gurile celor hulitori de Dumnezeu;

Bucură-te, lumina cea aprinsă cu dumnezeiască văpaie;

Bucură-te, că ai stins văpaia cea diavolească;

Bucură-te, aur de Dumnezeu lămurit;

Bucură-te, că ai afundat pe satana ca pe plumb, în adânc;

Bucură-te, mărgăritar mult-luminos;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Condac 11

Tu ești păstorul cel bun, Nicolae, că pe turma ta o povățuiești către pășunea cea duhovnicească și din izvorul Raiului o adapi pe ea. Pentru aceea, împreună cu tine cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 11

Pom al Raiului fiind, fericite, că ai stâlpări de rugăciuni neîncetate către Dumnezeu, dă-ne nouă sub umbra acelora totdeauna a ne umbri, ca să grăim ție:

Bucură-te, viețuitorule în lăcașul Celui Preaînalt;

Bucură-te, cel care ai înecat pe fiii diavolești;

Bucură-te, păzitorul rânduielii tale;

Bucură-te, mitropolite;

Bucură-te, că ai rușinat basmul eresurilor lui Arie;

Bucură-te, maica mulțimii popoarelor pământului;

Bucură-te, rana mulțimii diavolilor;

Bucură-te, părinte și învățătorule;

Bucură-te, că pe dascălul eresurilor l-ai rușinat;

Bucură-te, cel care ai cinstit căruntețile, înfrumusețându-le cu înțelepciune duhovnicească;

Bucură-te, cel care ai rușinat căruntețile lui Arie cele urâte;

Bucură-te, că prin tine ne-am învățat a ne închina Ziditorului în Treime;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Condac 12

Înțelepciunea ta cea întru tot cinstită pe Arie cel rătăcit l-a rușinat și mintea ta a stricat mulțimea zeilor. Mântuiește și sufletele noastre cele rătăcite și ne învață a cânta cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 12

Cu inima ne-am înspăimântat, cu sufletul ne-am tulburat, cu limba nu pricepem ce să grăim, fără numai acestea:

Bucură-te, cel care ești mai mare între preoți;

Bucură-te, cel care ești întâistătător pe scaunul Mirelor;

Bucură-te, împreună-șezătorule pe scaun cu Apostolii;

Bucură-te, cel care ești lumină înaltă;

Bucură-te, cel care ai surpat înălțările gândurilor celor diavolești ale lui Arie cel bârfitor;

Bucură-te, rădăcina dumnezeiescului pom;

Bucură-te, că ai tăiat rădăcina eresurilor satanei;

Bucură-te, pomul cel sădit de îngeri;

Bucură-te, cel care ai încuiat pe îngerul satanei întru adânc;

Bucură-te, liman lin al celor învăluiți;

Bucură-te, bun cârmuitor al corabiei celei duhovnicești;

Bucură-te, că prin tine ne învrednicim de viața cea fără de sfârșit;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Condac 13

O, preaminunate părinte Nicolae, plângem și alergăm către al tău sprijin, aducând ție acum această puțină rugăciune, ca să ne izbăvești de chinul cel de veci prin rugăciunile tale, ierarhe prealăudate, și să ne învrednicești veșnicei Împărății, ca dimpreună cu tine să cântăm cântarea lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest condac de zice de trei ori.)

Apoi iarăși se spun Icosul 1 și Condacul 1:

Icos 1

Arătatu-te-ai în vis împăratului celui cinstitor de Dumnezeu și pentru moartea voievozilor acelora l-ai îngrozit pe el, și degrab ascultând de porunca ta, Nicolae, a poruncit ca să-i elibereze pe dânșii. Pentru aceea, ei au fost cuprinși de bucurie și de frică, iar eu cu dânșii grăiesc ție, Sfinte Nicolae:

Bucură-te, capul cel sfințit;

Bucură-te, cel care ai sfărâmat capul cel diavolesc prin rugăciunile tale;

Bucură-te, slujitorule al Împăratului tuturor;

Bucură-te, ajutătorul celor credincioși;

Bucură-te, întărirea Ortodoxiei;

Bucură-te, pierzătorul celor fără de lege;

Bucură-te, cel care ești insuflat cu suflarea Duhului Sfânt;

Bucură-te, cel care ai pierdut viforul mulțimii zeilor;

Bucură-te, cel care ești dimpreună vorbitor cu îngerii;

Bucură-te, izgonitorul demonilor;

Bucură-te, glasul dumnezeieștilor cuvinte;

Bucură-te, cel care ai astupat gurile ereticilor;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Condac 1

Cel care verși mir de mult preț la toată lumea, și mie, celui nevrednic și mai mult decât toți păcătos, dăruiește-mi ca să-ți aduc ție cântare, Părinte Nicolae. Tu, ca acela care ai îndrăznire către Dumnezeu, slobozește-mă din toate necazurile, ca să cânt ție: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Rugăciune către Sfântul Ierarh Nicolae

O, preabunule părinte Nicolae, păstorul și învățătorul celor care aleargă cu credință către a ta folosire și cu fierbinte rugăciune te cheamă pe tine, sârguiește degrab a le ajuta. Izbăvește turma lui Hristos de lupii ce o răpesc pe ea și toate părțile creștinești le ocrotește și le păzește prin sfintele tale rugăciuni, de gâlcevile lumești, de cutremur, de venirea altor neamuri, de robie și de războiul cel dintre noi, de foamete, de potop, de sabie, de boală și de moarte grabnică. Și precum ai miluit pe cei trei bărbați care ședeau în temniță și i-ai izbăvit pe ei de mânia împăratului și de tăierea sabiei, așa ne miluiește și pe noi, cei care cu mintea, cu cuvântul și cu lucrul suntem întru întunericul păcatelor, și ne izbăvește de mânia lui Dumnezeu și de chinul cel veșnic, pentru ca prin mijlocirea ta, cu ajutorul, cu mila și cu harul lui Hristos, Dumnezeu să ne dea viață liniștită și fără de păcat, ca să viețuim în veacul acesta, și de partea stării de-a stânga să ne izbăvească și de partea de-a dreapta, împreună cu toți sfinții, să ne învrednicim. Amin.

Viața Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica

11 Aprilie

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787 în Bucureşti, aproape de biserica Sfântul Visarion. Din sfântul botez a primit numele de Constantin.

Părinţii săi se numeau Antonie şi Floarea şi erau foarte evlavioşi. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinereţe preot de mir; apoi, intrând în viaţa monahală, s-a călugărit sub numele de Acachie. De asemenea şi mama Sfântului Calinic, fericita Floarea, după ce şi-a crescut copiii, s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele şi îngerescul chip sub numele de schimonahia Filoteia.

Tânărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit din pruncie o educaţie religioasă aleasă, învăţând carte în Bucureşti, la şcolile care funcţionau pe acea vreme pe lângă biserici.

În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie 1808 a fost tuns în schima monahală sub numele de Calinic, iar la 3 decembrie 1808 a fost hirotonit ierodiacon.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, fiind vas ales al Duhului Sfânt, a iubit de mic rugăciunea, tăcerea, cinstea şi milostenia. Încă de când era călugăr tânăr în Mănăstirea Cernica, postea foarte mult, îşi împlinea regulat canonul şi pravila cu multă osârdie, se lupta împotriva somnului şi nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii, după mărturia bătrânului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele grele ale mănăstirii.

După plecarea la Sfântul Munte a duhovnicescului său părinte, ieroschimonahul Pimen, Cuviosul Calinic şi-a pus această aspră rânduială, ca în toată săptămâna să nu mănânce bucate fierte la foc, fără numai pâine cu apă, după apusul soarelui, iar sâmbăta şi Duminica să meargă la trapeză împreună cu părinţii şi să se mângâie cu înfrânare.

Mărturisesc părinţii care l-au cunoscut pe Sfântul Calinic că faţa îi era mereu palidă de multa postire şi ochii adânciţi în orbite din pricina multor privegheri şi a atâtor lacrimi. Căci dobândise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfânta rugăciune.

În anul 1813, murind de ciumă mulţi preoţi călugări din Mănăstirea Cernica, stareţul Timotei stăruia mereu să facă preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El însă se lepăda de un dar mare ca acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Însă, fiind foarte ascultător şi lăsându-se în voia lui Dumnezeu, a primit taina sfintei preoţii, săvârşind cele sfinte ân toată viaţa sa cu lacrimi şi cu multă evlavie.

După primirea darului preoţiei, la 13 februarie, 1813, Sfântul Calinic a început şi mai mult a se nevoi şi a sluji cu osârdie tuturor, fiind plin de dumnezeiasca dragoste către toţi, după cuvântul ce zice: “Dacă vrei să te iubească toţi, iubeşte şi tu pe toţi”. De vedea pe cineva scârbit, împreună cu el se întrista; pe cei bolnavi îi cerceta şi după ale sale puteri îi mângâia, iar pe săraci mereu îi miluia. Pentru aceasta toţi îl iubeau ca pe un adevărat tată şi părinte duhovnicesc. Apoi era atât de smerit, că pe cât se înălţa cu cinstea şi cu darul de către toţi, cu atât mai mult se smerea către toţi, după cuvântul Domnului Care zice: Care între voi va vrea să fie întâi, să vă fie vouă slugă (Matei 20, 27).

Cuviosul Calinic a fost hirotesit duhovnic al Mănăstirii Cernica la 20 septembrie, 1815, de însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie şi este rânduit eclesiarh mare. Din această zi aproape toţi părinţii şi fraţii din obşte se mărturiseau la el, pentru că toţi se cucereau de nevoinţa lui şi îşi făceau adăpost şi mângâiere supărărilor lor. Şi era atât de iscusit duhovnic, încât veneau la spovedanie nu numai monahii, ci şi multă lume din afară şi chiar mitropolitul.

Acest fericit părinte, ori de câte ori era ocărât de cineva, grăia de bine, iar pe cel care îl nedreptăţea, îndată îl miluia şi îl ajuta cu tot ce putea. Însă la dânsul în chilie altceva nu se găsea, fără numai un ulcior cu apă. Mai spuneau părinţii că în chilia sa cuviosul era atât de liniştit, încât nici ucenicii lui nu-l auzeau ce face, când adică se odihnea şi când era la rugăciune. După mărturia mai multor duhovnici din vremea sa, Cuviosul Calinic săvârşea în timp de 24 de ore două mii de închinăciuni şi trei sute de metanii mari, precum şi pravila cea rânduită fiecărui călugăr la chilie. Aceiaşi duhovnici ai Mănăstirii Cernica adevereau că Sfântul Calinic, încă din anii tinereţii, a primit darul neîncetatei rugăciuni a lui Iisus, prin care s-a făcut casă a Duhului Sfânt şi vas al alegerii.

În primăvara anului 1817, Cuviosul Calinic, împreună cu Ignatie duhovnicul şi cu un alt călugăr s-au sfătuit să postească desăvârşit tot Postul Mare până la Sfintele Paşti. Deci, luând binecuvântare de la stareţul Mănăstirii Dorotei, au început această aspră şi mai presus de putere nevoinţă; dar din lipsa dreptei socoteli, satana le-a făcut la toţi o grea ispită. Călugărul n-a putut să postească deloc. Ieroschimonahul Ignatie a postit câteva săptămâni, s-a îmbolnăvit şi cu greu s-a vindecat. Iar Cuviosul Calinic a postit desăvârşit până în joia Canonului Mare – adică până în joia din săptămâna a cincea a Postului Mare, când a mâncat o jumătate de prescură. Dar voind să împlinească cele 40 de zile de post, asemenea Mântuitorului şi sfinţilor de demult, s-a îmbolnăvit de o cumplită ameţeală de cap şi slăbire a firii, încât n-a mai ştiut nimic de sine până în Duminica Tomei. Pentru aceasta stareţul Dorotei era foarte mâhnit, crezând că nu va mai scăpa cu viaţă.

Însă, cu darul lui Dumnezeu, Cuviosul Calinic şi-a venit din nou în simţire, spre bucuria stareţului şi a tot soborul. Din ceasul acela, părintele Dorotei i-a rânduit să ţină toată viaţa calea cea împărătească. Adică, să se împărtăşească zilnic din masa cea de obşte la trapeză. Deci, făcând ascultare, Sfântul Calinic mânca zilnic cu fraţii la masă, fără să mai aibe nimic de mâncare la chilie sau să guste ceva fără binecuvântare. Cu toate acestea, din postirea cea de 40 de zile, cuviosul a rămas cu o permanentă durere de cap, pe care a simţit-o până la obştescul său sfârşit.

În vara aceluiaşi an, Sfântul Calinic n-a mâncat pâine deloc, timp de 40 de zile, nici legume fierte la foc. Numai seara, după apusul soarelui, mânca câte o felie de pepene şi fructe crude, ca să-şi potolească slăbiciunea firii şi să nu calce porunca sareţului.

Ucenicul său, arhimandritul Anastasie Baldovin, mărturisea că toată viaţa sa, cuviosul nu dormea întins pe pat, ci aţipea câteva ceasuri pe un scaun, îmbrăcat şi încins cu o curea lată de piele. Era ca o adevărată santinelă, gata oricând de luptă, veghind neîncetat asupra nevăzuţilor vrăjmaşi care încercau să-l ispitească, fie prin trup, fie prin gânduri.

Acelaşi ucenic zicea că nimeni nu putea să ascundă ceva sau să spună vreo minciună înaintea Sfântului Calinic, pentru că era înaintevăzător şi îndată descoperea adevărul şi cele ce urmau să se întâmple în viitor. Acelaşi ucenic preaiubit al Sfântului Calinic spunea că dascălul său era atât de blând şi smerit cu inima, încât oricine socotea că are în faţa sa un înger, iar nu om pământesc. De aceea toţi îl iubeau, îl cinsteau şi îl aveau ca pe un adevărat sfânt, atât călugării şi mirenii, cât şi episcopii şi dregătorii ţării.

Cu binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Calinic a călătorit la Sfântul Munte Athos în vara anului 1817, minunându-se de nevoinţele călugărilor atoniţi. Apoi, cu rânduiala lui Dumnezeu, s-a întors înapoi la metanie, luând mult folos sufletesc de la părinţii atoniţi.

La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic a fost ales stareţ al Mănăstirii Cernica, cu voia lui Dumnezeu şi a Sfântului Ierarh Nicolae, patronul acestui sfânt locaş, având doar 30 de ani. Pentru sfinţenia vieţii lui şi buna chivernisire a mănăstirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit arhimandrit şi păstoreşte obştea Cernicăi timp de 32 de ani, adunând în jurul său mulţi călugări, căci se silea, nu numai cu viaţa sa, ci şi cu alese sfaturi duhovniceşti, să îndrepteze pe cei leneşi şi tulburători din mănăstire. Astfel, pe mulţi îi îndrepta pe calea cea bună, iar pe cei răzvrătiţi şi neascultători îi scotea afară din obşte, după porunca Apostolului, ca să nu vatăme pe alţii.

Urmând Sfinţilor Părinţi el socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi şi temelia vieţii călugăreşti. Astfel, învăţa pe fiii săi duhovniceşti că “viaţa de obşte, în sfânta ascultare, a întemeiat-o însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vieţii sale pământeşti”.

Spuneau părinţii şi acestea: că marele stareţ nu îngăduia deloc clevetirea în viaţa călugărească, căci o socotea “moartea sufletului”. În locul multei vorbiri, îi sfătuia pe ucenici să practice neîncetat tăcerea şi rugăciunea lui Iisus. Aceiaşi părinţi spuneau de Cuviosul Calinic că îşi împlinea chemarea de stareţ cu mare râvnă şi frică de Dumnezeu, ştiind că “lucrul cel mai greu şi anevoios este meşteşugul călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii”.

Uneori zicea către ucenici: “Stareţul este inima tuturor inimi-lor care îl caută şi îi cer sfat şi mângâiere. El este calea spre desăvârşire a tuturor sufletelor credincioase din jurul său”.

Cuviosul obişnuia adesea să pescuiască în lacul din jurul mănăstirii, iar peştele pe care îl prindea îl dădea la obşte pentru hrana părinţilor. Într-o zi, un călugăr tânăr, curăţind de solzi o caracudă mică, a început a cârti şi, lovind-o cu cuţitul, zicea: “Na, na! De ce n-ai adus pe tatăl tău, pe mamă-ta, pe moşul tău, pe strămoşul tău, care aveau solzi mai mari, că nu mă mai necăjeam atâta!” Apoi tot el răspundea: “Am venit şi cu tata, şi cu mama, şi cu moşul, şi cu strămoşul, dar i-au luat părinţii duhovnici cei din comitet şi părintele stareţ”.

Aceste cuvinte au ajuns la urechile cuviosului stareţ Calinic. Atunci el, stând puţin pe gânduri, pentru a înlătura orice pricină de sminteală din mănăstire a zis: “De azi înainte nu voi mai pune peşte în gura mea!” Şi, într-adevăr, până la sfârşitul vieţii sale, nu a mai mâncat niciodată peşte, păzind cu sfinţenie făgăduinţa dată. Se hrănea numai cu verdeţuri, şi acelea o dată pe zi, cu multă înfrânare.

În timpul răscoalei din anul 1821, mulţi locuitori din Bucureşti s-au adăpostit la Mănăstirea Cernica. Iar bunul stareţ i-a găzduit pe toţi în Insula Sfântul Nicolae, prin chiliile călugărilor, iar pe călugări i-a mutat în Insula Sfântul Gheorghe. În acele zile de grea încercare pentru ţară, multă mângâiere au aflat unii din locuitorii Capitalei de la Sfântul Calinic. Că pe toţi îi îmbărbăta, îi odihnea şi îi hrănea gratuit din alimentele mănăstirii.

În primăvara aceluiaşi an, auzind turcii de mulţimea mirenilor adăpostiţi în insula Cernicăi şi socotind că ar fi dintre răsculaţi, au înconjurat mănăstirea cu tunuri şi stăteau gata s-o distrugă, iar pe cei aflaţi în ambele insule să-i ucidă cu sabia. Atunci Sfântul Calinic a adunat tot poporul şi pe călugări în biserică, le-a ţinut cuvânt de îmbărbătare şi au făcut împreună priveghere de toată noaptea. Iar a doua zi a trimis un călugăr cu jalbă la mai marele turcilor din tabăra alăturată. Şi astfel, cu rugăciunile Sfântului Calinic, cu lacrimile poporului şi cu mijlocirea Sfântului Nicolae, s-au liniştit turcii şi s-au izbăvit cu toţii de moarte.

Terminându-se hrana în Mănăstirea Cernica, călugării şi mirenii erau ameninţaţi de cumplită foamete. Deci, căzând Sfântul Calinic la rugăciune cu multe lacrimi în faţa icoanelor Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae şi cerându-le grabnic ajutor, îndată a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele stareţ de la rugăciune, au intrat pe poarta mănăstirii cinci care trase de câte doi boi, pline cu pesmeţi de pâine, trimise de paşa, mai marele turcilor din tabăra apropiată.

Tot în anul 1821, un alt paşă, care îşi avea tabăra sa în satul Pantelimon, a răpit o călugăriţă din Mănăstirea Pasărea, drept ostatecă. Dar Sfântul Calinic, nerăbdând ca mireasa lui Hristos să fie în mâinile păgânilor, a făcut jalbă la stăpânire şi a izbăvit călugăriţa din mâinile turcului. Deci, supărându-se cumplit paşa, a hotărât să pornească noaptea cu armele asupra mănăstirii ca s-o prade şi să-l ucidă pe stareţ. Atunci Sfântul Calinic, auzind de răzbunarea turcului, a făcut priveghere de toată noaptea, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Şi iarăşi, prin minune, a fost izbăvit de primejdie, căci chiar în noaptea aceea, pe când paşa lua cafeaua ca apoi să năvălească asupra mănăstirii, o slugă a sa a încercat să-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se în punga cu galbeni, turcul a scăpat cu viaţă. Cutremurat de această minune, a doua zi, paşa a trimis acei galbeni la Mănăstirea Cernica din care, după porunca cuviosului, s-a făcut la intrare o fântână cunoscută până astăzi sub numele de “Fântâna Turcului”.

Pe lângă înnoirea vieţii duhovniceşti în obştea sa, marele stareţ al Cernicăi s-a îngrijit şi de cele necesare vieţii pământeşti, după exemplul înaintaşilor săi. Astfel, a terminat de pictat biserica din insula Sfântului Nicolae, iar cu banii donaţi de arhiereul Ioanichie Stratonichias din Bucureşti, a zidit o biserică mare cu cetate, în insula Sfântului Gheorghe, pentru că nu mai încăpeau călugării într-o singură biserică.

Mai înainte însă de începerea bisericii, i s-au arătat noaptea în vis Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi fericitul stareţ Gheorghe. Deci, Sfântul Nicolae a zis Cuviosului Calinic: “Scoală-te şi să zideşti în ostrovul cel mic o biserică în numele Sfântului Mucenic Gheorghe…”. Marele Mucenic i-a adăugat, apoi, aceste cuvinte: “Noi îţi vom trimite tot ce-ţi va trebui”. Iar stareţul Gheorghe i-a zis: “Să nu ai nici o îndoială în inima ta!”

Această vedenie arătând-se deodată şi cuviosului Pimen duhovnicul, l-a încredinţat pe Sfântul Calinic să înceapă lucrul. În anul 1832 a început noua biserică. În anul 1838 s-a dărâmat de un puternic cutremur, iar după patru ani a fost zidită din nou, aşa cum se vede până astăzi. A mai zidit, din anul 1846, biserica Mănăstirii Pasărea şi alte câteva biserici parohiale.

Sfântul Calinic a fost, de asemenea, şi un bun iconom al Mănăstirii Cernica şi al celorlalte mănăstiri – Pasărea, Snagov, Căldăruşani, Ciorogârla şi Poiana Mărului -, care erau sub povăţuirea sa. Când a intrat Cuviosul ca stareţ, Cernica avea doar “o teleguţă cu un bou cu care umbla un călugăr pe uliţele Bucureştilor şi oricine voia din popor arunca câte o pâine în acea teleguţă şi apoi se întorcea la mănăstire şi împărţea acea pâine pe la călugări. Iar pentru îmbrăcămintea călugărilor se trimitea ajutor de la domnie şi de la alţi buni creştini…”.

Însă venerabilul stareţ, în puţină vreme, a refăcut iconomia mănăstirii, a făcut un mare metoc în satul Bueşti-Ilfov, a ridicat case şi adăposturi pentru oameni şi vite, a cultivat pământul cu tot felul de cereale, a plantat vii şi păduri, încât se mirau toţi de priceperea lui. Acolo creştea mănăstirea cirezi de vite şi turme de oi pentru hrana şi îmbrăcămintea călugărilor din lavră.

Fiind chemat şi propus de câteva ori să fie mitropolit al Ţării Româneşti, Sfântul Calinic, din marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrăjmaş din preajma sa, îndemnat de zavistnici, i-a dat otravă. Pe când marele stareţ zăcea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: “Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, nu credeam şi nu doream să mor otrăvit”. Atunci, în umbra nopţii, un glas de taină i-a răspuns: “Nu vei muri de otravă! Scoală-te şi fii sănătos, că nu după mult timp vei fi episcop la Râmnicu-Vâlcea, unde vei îndrepta Biserica şi clerul care este în decădere”. În ceasul acela cuviosul s-a sculat sănătos din pat şi s-a dus la Utrenie, că era miezul nopţii.

Pentru blândeţea şi sfinţenia vieţii sale, atât de mulţi călugări s-au strâns în jurul Sfântului Calinic, încât nu mai încăpeau în amândouă insulele. În anul 1850, când a plecat ca episcop la Râmnicu-Vâlcea a lăsat în Mănăstirea Cernica peste 350 de călugări cu viaţă aleasă.

Pe când era stareţ, a venit la Cuviosul Calinic pitarul mănăstirii şi l-a înştiinţat că s-a isprăvit făina. Iar el a răspuns: “Să avem nădejde la Maica Domnului şi la Sfântul Ierarh Nicolae şi nimic nu ne va lipsi”. Apoi, intrând în chilie, a căzut la rugăciune înaintea icoanei protectorului său, zicând: “Sfinte arhiereule al lui Hristos, Nicolae, mângâietorule al săracilor şi cald folositorule al celor ce te roagă cu credinţă, vino şi acum şi ajută smeritei turmei tale şi ne scapă de foamete, precum ai mântuit pe cei ce erau să se înece în mare, că nu avem alt ajutor după Maica Domnului, afară de tine…”. Apoi, după Vecernie, a pus să se citească în biserică acatistul Sfântului Nicolae.

Sfântul Ierarh Nicolae, ascultând rugăciunea plăcutului său, a venit imediat în ajutorul Mănăstirii Cernica. În ceasul acela a sosit la arhondaricul mănăstirii un car cu boi încărcat cu făină. Erau doi oameni necunoscuţi, trimişi cu această milostenie de stăpânul lor, care, după ce au descărcat povara, îndată au plecat. Drept recunoştinţă, marele stareţ a adunat soborul în biserică şi, după pavecerniţă, a pus să se facă pâine în noaptea aceea pentru mângâierea părinţilor şi fraţilor.

În altă zi, pe când vorbea cu părintele Pimen, duhovnicul său, a venit la Sfântul Calinic un om cerându-i milostenie. Iar el i-a dat 50 de lei. După un ceas a venit un tânăr şi i-a spus stareţului: “Părinte, tatăl meu a murit şi a lăsat să aduc la mănăstire o mie de lei. Iată aici 500 lei şi restul îi voi aduce mai pe urmă, că nu îi am acum”. Apoi a plecat. Atunci bătrânul duhovnic a întrebat pe cuviosul: “Ce cugetai, părinte Calinic, când ai dat milostenie acelui om?” Iar blândul stareţ i-a răspuns: “Aş fi vrut să-i dau o sută de lei dar n-am avut. I-am dat numai cincizeci şi am primit 500”.

În anul 1829, luna iulie, în dimineaţa unei zile de praznic stătea Cuviosul Calinic în chilia sa din insula mare, aproape de arhondaric. Deci, privind pe fereastră a văzut mulţime de musafiri care veniseră atunci, iar pe bieţii călugări, “ascultătorii din arhondărie”, cum alergau în toate părţile ca să slujească musafirilor. Deci, căutând la dânşii cu durere de inimă, a zis în sine: “Ah, Dumnezeule! Cum are să se defaime chipul monahicesc prin petrecerea împreună cu mirenii!” Şi, tare oftând, a început să citească icoasele Sfântului Ierarh Nicolae!

Spuneau ucenicii Sfântului Calinic că faptele îi erau întocmai după graiul gurii şi nu putea nimeni să-i găsească nici un cusur. Că după cum învăţa, aşa şi lucra. Că zice şi Mântuitorul: Să vă fie cuvântul aşa, aşa şi nu, nu! (Matei 5, 37)

La 14 septembrie, 1850, cu sfat de obşte, Sfântul Calinic a fost ales episcop la Râmnicu-Vâlcea, despărţindu-se cu multă durere şi lacrimi de fiii săi, fiindcă “n-a putut strica hatârul iubitului său fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Ştirbei, domnul Ţării Româneşti şi s-a supus la voia obşteştii Adunări…”.

Aceasta a fost nevoinţa şi viaţa plină de sfinţenie, precum şi sfîrşitul minunat al Sfîntului Ierarh Calinic de la Cernica, făcătorul de minuni, care s-a mutat la cereştile locaşuri, în ceata Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu, la 11 aprilie, 1868.

Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic s-a făcut la 20 octombrie, 1955, sub Patriarhul Justinian al României, iar prăznuirea lui se face la 11 aprilie. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne miluiască şi să ne miluiască Hristos Dumnezeu totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Acatistul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica
11 Aprilie

Troparul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica

glas 1:

De Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru Calinic, povățuitorule al călugărilor, podoaba cuvioșilor și lauda arhiereilor, ajutătorule al celor din nevoi și făcătorule de minuni, cu nevoințele tale chip de sfințenie te-ai arătat, iar acum cu îngerii în ceruri te veselești; cu care roagă pe Milostivul Dumnezeu să ne dăruiască pace și mare milă.

Condacul 1

Pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Ierarhe Calinic, veselește sufletele celor credincioși și atingerea de racla sfintelor tale moaște sfințește simțirile și dăruiește tămăduiri; pentru aceasta, după datorie, te cinstim pe tine și cu bucurie îți cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înțelepțite!

Icosul 1

Adunarea îngerilor și soborul oamenilor cunoscându-te ca pe un vindecător al bolnavilor, ajutător al săracilor și îndreptător al monahilor, cel ce ai dus viață îngerească pe pământ și prin nevoințe și fapte bune te-ai adus jertfă neîntinată lui Hristos, te laudă, o Sfinte Ierarhe Calinic, și cu dragoste zice ție:

Bucură-te, alesul lui Dumnezeu, plăcutul tuturor sfinților, lauda arhanghelilor și bucuria îngerilor;

Bucură-te, veselia pruncilor și mireasma chipului călugăresc;

Bucură-te, scutul și acoperământul Cernicăi, ocrotitorul Bucureștiului, păzirea Frăsineiului și lauda Râmnicului Severin;

Bucură-te, lauda cea mare, că, după darul lui Dumnezeu, cu cuvântul tău ai legat ca parte femeiască la Frăsinei să nu intre;

Bucură-te, că prin pilda vieții tale ești călăuză bună ostenitorilor în viața călugărească;

Bucură-te, că de mari daruri te-ai învrednicit, fiind bolnavilor tămăduire, orbilor vedere, surzilor auzire, muților grăire;

Bucură-te, izbăvitorul celor nedreptățiți, bucuria celor necăjiți și veselia celor ce nădăjduiesc întru tine și te cheamă într-ajutor;

Bucură-te, îndreptătorul celor rătăciți, ridicarea celor căzuți și vistieria faptelor celor bune;

Bucură-te, locașul luminii celei dumnezeiești, organ al Preasfântului Duh și stâlp neclintit al Bisericii;

Bucură-te, bine-luptătorule, cel ce ai fost neînvins de furtuni și de ispite;

Bucură-te, părinte, de trei ori fericite;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înțelepțite!

Condacul al 2-lea

Căzând noi smeriții pe părinții tăi cucerindu-se și afierosindu-te Domnului și știindu-te noi pe tine, sfinte, că din brațele maicii tale ai avut inima locaș al Preasfântului Duh, prin care te-ai dovedit mare între aleșii lui Dumnezeu, pentru aceea și noi, ca unii ce în Dumnezeu viem, trăim și ne mișcăm, împreună cu părinții tăi aducem Domnului toată slava, lauda, cinstea și închinăciunea, zicând: pe Tine Doamne, Cel ce Te odihnești întru sfinți, binecuvântându-Te, Te adorăm, pe Tine Te lăudăm, Ție Îți mulțumim, Ție ne închinăm, în tot locul stăpânirii Tale, Ție Îți aducem ale Tale dintru ale Tale, de toate și pentru toate, cântând: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Înțelegerea viețuirii celei ascunse în Iisus Hristos căutând a o înțelege, ai alergat din tinerețe în ostrovul pustnicesc al celui preacuvios și sfânt părinte Gheorghe, starețul de la Cernica, și viața ți-ai jertfit lui Hristos, făcându-te Biserică Preasfântului și închinatului Său Duh; trupul ți l-ai smerit cu privegherea, postul și rugăciunea, punând tuturor simțirilor povățuitor bun cugetul cel dinăuntru; ochiul ți-a fost ferit de toată vederea cea vicleană și auzul nestrăbătut de cuvinte deșarte, iar limba curată de vorbe necuviincioase; buzele curățate de lauda Domnului; mâinile ferite de faptele rele, lucrând numai cele bineplăcute Domnului; toate mădularele și gândul ți le-ai întărit cu harul Sfântului Duh, bineviețuind în duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării, al ascultării și al dragostei. Drept aceea, acum cu îngerii în ceruri petrecând, primește de la noi laude ca acestea:

Bucură-te, diamantul răbdării în Ostrovul Cernicăi ascuns;

Bucură-te, cel în care lucrează Dumnezeu cel nepătruns;

Bucură-te, porumbelul Domnului, cel cu aripile Duhului mereu desfăcute;

Bucură-te, urmaș iubit și moștenitor în virtute al starețului cuvios Gheorghe;

Bucură-te, cel unit întru Dumnezeu cu duhovnicul tău, Pimen;

Bucură-te, cel pecetluit cu amândoi în pravilele călugărești;

Bucură-te, că de bunăvoia ta venind după Iisus, de tine însuți te-ai lepădat;

Bucură-te, că, luându-ți crucea ta, ai urmat lui Hristos fără întoarcere;

Bucură-te, că râvna asprimii tale celei de canon a uimit pe cârmuitori;

Bucură-te, că ai amuțit pe clevetitori, ajunând prin îndelungate postiri de câte 40 de zile;

Bucură-te, raiul fecioriei, întru care curăția a odrăslit;

Bucură-te, pomul dragostei cerești, că de dorul și de focul dragostei preadulcelui nume al lui Iisus ți s-a mistuit inima;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înțelepțite!

Condacul al 3-lea

Puterea Celui de sus adumbrindu-ți inima ta, ai dorit, părinte sfinte, pe duhovnicul tău Pimen, precum odinioară Ioasaf pe Varlaam, și luând cu tine daruri de mult preț pentru sfintele lui Dumnezeu locașuri, ai pornit la Sfântul Munte al Atonului în căutarea lui acolo; apoi pierzându-se în tine focul cel netrupesc de râvnă sfântă pentru altarele Domnului, te-ai întors în patria ta, „grădina Maicii Domnului”, cântând: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având pe Dumnezeu cel în Treime închinat sălășluit în sufletul tău, mare osârdie dovedit-ai, părinte, în vremea stăreției tale, când cu lacrimi fierbinți către făcătorul de minuni Nicolae ți-ai pus sufletul tău pentru ocrotirea mulțimilor flămânde și înspăimântate ce alergaseră la tine îngrozite de urgia cea păgână, că, încă în priveghere fiind cu toată obștea ta, căruțe cu grâu în grabă și soseau; iar oștile păgâne înțelegând ocrotirea cea de sus și sfințenia ta, s-au întors rușinate, lăsându-ne amintire peste veacuri „fântâna turcului”. Pentru aceasta, împreună cu cei trecuți prin foc și prin apă și aduși la odihnă, cântare de mulțumire înălțăm și cu dragoste zicem:

Bucură-te, asemănare cu Domnul prin iubirea de oameni, care suspină, însetează și aleargă să vindece orice pătimire;

Bucură-te, milostivire de samarinean, ce arde pentru întreaga zidire;

Bucură-te, alinarea suspinului celor ferecați;

Bucură-te, căci cu măreția gloriei brațului tău păzești pe fiii celor apăsați;

Bucură-te, văpaie dornică să ne îndrume;

Bucură-te, revărsare de har peste lume;

Bucură-te, cuibul celor înviforați;

Bucură-te, hrana celor înfometați;

Bucură-te, că ai scăpat de foamete și de boală obștea creștinească din război;

Bucură-te, cel ce asemenea lui Moise te-ai arătat mare ocrotitor în primejdii;

Bucură-te, că și tu ai împlinit faptele făcătorului de minuni Nicolae;

Bucură-te, limanul cel lin al mulțimilor amărâte și oprimate;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înțelepțite!

Condacul al 4-lea

Vifor de gânduri despre sfârșitul veacului acestuia tulburându-te, îngeri coborând din înălțimea Tronului Preasfintei Treimi ți s-au înfățișat, descoperindu-ți taine asupra celor ce vor urma; și ție; celui ce iubești oamenii, ți s-au arătat aievea Ierarhul Nicolae și Marele Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, împreună cu preacuviosul și sfântul părinte stareț Gheorghe, poruncindu-ți să zidești slăvit locaș de închinare, liman de mântuire celor păcătoși și sfântă cetate cu viață de obște, după dreapta rânduială, pentru ca să nu se strice chipul călugăresc; de care descoperire încredințându-te, îndată ai și dat ascultare poruncii dumnezeiești, cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Urmând poruncii Sfântului Ierarh Nicolae, cu bărbăție ai zidit biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, în vreme de cutremure și de răzmerițe, lăsându-ne învățătură, că de nu ne vom izbăvi de lenevire, de uitare și de necredință, nu ne vom putea mântui; la care învățătură luăm aminte, noi, fiii Tăi, cei ce ne rugăm să avem parte și soartă cu toți cei ce se tem de Domnul în adevăr și păzesc poruncile Lui; pentru aceasta îți cântăm cu înțelegere, preaînțelepte, zicând:

Bucură-te, ochi al Bisericii, mai dinainte văzător;

Bucură-te, vifor spulberător de pleava îndoielilor;

Bucură-te, veghetor neadormit sub candelă aprinsă;

Bucură-te, scaun al spovedaniei, ascultător de plângeri;

Bucură-te, duhovnicie aducătoare de îngeri;

Bucură-te, primăvară bine înmiresmată de balsamul rugăciunii înalte și tăcute;

Bucură-te, că ai trecut prin „Raiul iubirii de virtute”;

Bucură-te, bună sporire a casei lui Dumnezeu;

Bucură-te, podoaba cea cu har a neamului tău;

Bucură-te, că te-ai dovedit destoinic plinind măsura vârstei lui Iisus;

Bucură-te, bărbat împodobit cu slujirile depline;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înțelepțite!

Condacul al 5-lea

Împotrivindu-te, părinte, uneltirilor lui faraon cel netrupesc, care voia să te piardă prin otrăvire, și chemând preadulcele nume al lui Iisus, ai învins răutatea aceluia, că glas din ceruri ai auzit întărindu-te și vestindu-ți că nu vei vedea moartea până ce nu vei fi ridicat la vrednicia arhieriei; iar noi, pentru o biruință ca aceasta, aducând doxologia noastră cea după putere, mulțumim împreună cu tine Domnului Celui Unuia, Căruia se pleacă tot genunchiul al celor cerești, al celor pământești și al celor dedesubt, pentru toate pe care le știm și pe care nu le știm, pentru binefacerile cele arătate și cele nearătate care s-au făcut nouă și lăudând măreția cea neajunsă a Dumnezeirii, cu veselie aducem Domnului cântare sfântă: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Dumnezeu cel negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind și același fiind, Cel care a iubit lumea atât de mult, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică, însuși El, Păstorul cel Mare, te-a ales pe tine, în ceruri, să întărești Biserica Olteniei. Drept aceea, și domnitorul țării, cu sfetnicii săi, următori făcându-se sfatului Celui de sus, te-au pus păstor al turmei celei cuvântătoare pe calea mântuirii. Deci și noi, fericiți fiind de alegerea ta, ție aducem laude ca acestea:

Bucură-te, bunule și vrednicule păstor al Olteniei;

Bucură-te, fericit luminător al plaiurilor noastre;

Bucură-te, dreptarul vredniciilor arhierești;

Bucură-te, trimis al Preasfintei Treimi ca să ne păstorești;

Bucură-te, că în Iisus ai aflat adevăr și temei;

Bucură-te, cel ce ai iubit cu dragoste fierbinte pe Domnul;

Bucură-te, că ai aflat tot rostul firilor lui Hristos;

Bucură-te, arhiereu ales și cu bună biruință;

Bucură-te, înger pământesc de aspră nevoință;

Bucură-te, arhanghel izbăvitor din viclene curse împătimite;

Bucură-te, iscusit cârmaci al corăbiei celei înduhovnicite;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înțelepțite!

Condacul al 6-lea

Auzit-au vestea despre sfințenia vieții tale mulțimile dreptcredincioșilor și, fericit fiind că le vine păstorul cel bun, te-au întâmpinat ca pe un trimis al cerului cu adevărat și împreună cu îngerii înălțau în glas de sărbătoare cântare sfântă: Veniți toți credincioșii să lăudăm pe Ierarhul Calinic, pe arhipăstorul Olteniei; să se bucure făptura și să înflorească ca și crinul; și împreună să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Următor Mântuitorului Hristos făcându-te, bunule păstor, te-ai arătat oglindă nepătată, chip al bunătății lui Dumnezeu, strălucire a luminii celei negrăite, mare ocrotitor al celor din nevoi. Pentru aceasta și noi, cei ce tânjim după vrednicia de a rămâne întru desfătarea luminii celei neapropiate, după datorie te cinstim pe tine și luminat te lăudăm zicând:

Bucură-te, că prin iubire și prin curăție, pace și armonie ești asemuit a fi pecete a chipului dumnezeiesc;

Bucură-te, că ești învăluit în strălucire de orbitoarea frumusețe cerească negrăită a Schimbării la Față;

Bucură-te, că n-ai adunat bogății pieritoare;

Bucură-te, că ai urmat sărăciei lui Hristos;

Bucură-te, ocrotitorul văduvei celei cuminte;

Bucură-te, părinte scump al orfanilor;

Bucură-te, cel ce aduci bucurie acolo unde-i întristare;

Bucură-te, căci chemându-te pe tine, zorile nădejdii se ivesc acolo unde este deznădejde;

Bucură-te, cel ce vestești pacea pe pământ și bunăvoirea între oameni;

Bucură-te, ortodoxie, cu măreție de vis;

Bucură-te, cel ce aprinzi lumină în sufletele întunecate și robite;

Bucură-te, pildă a smereniei și a iubirii de oameni celei negrăite;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înțelepțite!

Condacul al 7-lea

Alergat-a la tine văduva cea împovărată de nevoi, care se mâhnise de ucenicul cel puțin milostiv; iar tu, părinte, binecunoscând lipsurile ei, ai înduplecat pe ucenic spre milostenie, înțelepțindu-ne și pe noi, că în chipurile săracilor ne poate încerca Însuși Cel ce a plinit toată rânduiala părintească, Hristos Mântuitorul nostru, Care a șters toată lacrima de la toată fața. Pentru aceasta, cu umilință aducem cântare de laudă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Putere de sus primit-ai, bunule păstor, nu numai a certa pe diavoli spre a elibera făptura omenească, ci și spre a statornici adevărul în obștea creștinească, încă și putere de a preface rămășițele pământești ale celor morți de mulți ani și neputrezite, precum și apă a izvorî în locurile cele secătuite. Pentru aceste alese daruri, cu dragoste, prin noi, fiii tăi, făptura cea îndumnezeită te laudă zicând unele ca acestea:

Bucură-te, fulger ce arzi duhurile înșelăciunii;

Bucură-te, tunet ce risipești sfaturile minciunii;

Bucură-te, carte scrisă de Duhul Sfânt, căci cu darul înțelepciunii, al înțelegerii, al sfatului și al tăriei te-ai înveșmântat;

Bucură-te, că ai sfărâmat prin știință și evlavie și prin temere de Dumnezeu puterile diavolești;

Bucură-te, cel ce ai vindecat în biserică pe femeia cea stăpânită de duhul necurat;

Bucură-te, că ai ridicat din neputință pe tânăra păstoriță cea căzută;

Bucură-te, că de departe ai slobozit de diavolul cel cumplit pe fiul prietenului tău, dulgherul Costache;

Bucură-te, că, fiind pedepsită minciuna celui ce se prefăcuse mort, adevărul s-a statornicit;

Bucură-te, că s-a aflat izvor cu apă răcoritoare la schitul Frăsinei unde ai însemnat stânca;

Bucură-te, că, dezlegând blestemul, ai schimbat în țarină trupul celui mort și neputrezit;

Bucură-te, că din pricina suspinurilor smeritelor tale învățături mulțimile au rămas înmărmurite;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înțelepțite!

Condacul al 8-lea

Spăimântatu-s-au duhurile necurate numai auzind de numele tău, făcătorule de minuni, părinte Calinic; iar cei străini de cunoștința lui Hristos, cuceriți fiind de virtuțile tale, se luminau botezându-se. Drept aceea, cunoscând că Dumnezeu primește rugăciunea ta precum a primit darurile lui Abel, jertfele lui Noe, arderile cele de tot ale lui Avraam, preoția lui Moise și a lui Aaron, cele de pace ale lui Samuel și precum a primit de la sfinții Săi Apostoli închinarea cea adevărată, cu bucurie zicem: slavă Celui ce te-a preaslăvit, slavă Celui ce te-a încununat, slavă Celui ce lucrează prin tine, și cu toți cântăm Domnului: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Aducându-ți pururea aminte de porunca cea mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta și de cea de a doua și slăvita venire, ai fost Bisericii lui Hristos făclie purtătoare de lumină cât ai trăit pe pământ, Părinte Calinic, iubitorule de oameni. Iar îndrăzneala către Dumnezeu și după moarte ai dovedit-o, vindecând toată neputința și toată boala credincioșilor. Pentru aceasta ia aminte la glasul rugăciunii noastre al celor ce, lucrând cu frică și cu cutremur pentru a noastră mântuire, cu mare cinste, cu adâncă smerenie cântăm și cu dragoste zicem:

Bucură-te, dangăt de clopot, ce ne glăsuiești că toți cei ce urmăm învățăturile divine întreolaltă suntem una și cu Dumnezeu asemenea;

Bucură-te, far călăuzitor, ce ne îndrumi să trăim viața în iubire și pace, curăție și în desăvârșită armonie a Preasfintei Treimi, a Unimii în Treime;

Bucură-te, blândețe și bunătate, cinste și îngăduință;

Bucură-te, dragoste și dreptate, răbdare și recunoștință;

Bucură-te, trandafir al Noului Ierusalim;

Bucură-te, că noi bine ne simțim sub cârja păstoriei tale;

Bucură-te, crinul arhieriei, cel cu plăcută mirosire;

Bucură-te, luceafăr dumnezeiesc, cu prealuminoasă strălucire;

Bucură-te, lumină biruitoare, necuprinsă de întuneric;

Bucură-te, făptură sfântă din creștet până în tălpi;

Bucură-te, cel ce cu nume de bună biruință ești numit;

Bucură-te, vrednicule păstor al Bisericii, de noi pomenit;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înțelepțite!

Condacul al 9-lea

Toată firea îngerească se miră, preacuvioase părinte, de râvna ta cea sfântă în a împodobi Biserica, mireasa lui Hristos, cu pravile de sfântă viețuire, cu școli și tiparnițe pentru înmulțirea cărților sfinte, care să fie spre slava lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletelor noastre, întocmai ca niște râuri cu curgerile cu totul de aur, ce veselesc grădinile raiului. Pentru aceasta, uimindu-ne de râvna și de osteneala ta, cântăm lui Dumnezeu, Celui preaslăvit în sfatul sfinților: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Cu totul te-ai dăruit împodobirii scaunului arhieriei, nu numai cu viața ta cea plină de mireasma sfințeniei, ci și cu râvna zidirii de biserici, de școli, de schituri și mănăstiri, pentru ca noi toți, care ne împărtășim din acelea și Sfinte și nemuritoare Taine, să fim uniți unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Duh Sfânt, ca unii ce am aflat milă și har, împreună cu toți sfinții care din veac au bineplăcut Domnului și cu tot sufletul drept ce s-a săvârșit întru buna credință, mai ales cu preasfânta, preacurata, preabinecuvântata, slăvita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria; pentru care cu bunăvoință te lăudăm, cântând și zicând:

Bucură-te, cel ce în împodobirea Bisericii pe mulți ai întrecut;

Bucură-te, că vestirea ta a străbătut dincolo de hotarele țării;

Bucură-te, cel ce te-ai asemănat marilor ierarhi ai lumii;

Bucură-te, cel ce ai fost chemat de la cetele călugărilor;

Bucură-te, păstorul cel ales, care ai intrat prin ușa oilor în staul;

Bucură-te, cel ce ai adăpat turma cu apa cea vie din izvorul de apă nemuritoare întru viață veșnică săltătoare;

Bucură-te, cel ce înțelepțește te-ai logodit cu numele cel prea dulce al lui Iisus;

Bucură-te, Biserică prea doritoare să se cunune cu Hristos;

Bucură-te, că ostenelile tale au fost jerfite pentru bine, adevăr, frumos și sfânt;

Bucură-te, strigă mănăstirile cele zidite de tine: Cernica și Pasărea, Frăsineiul și Episcopia Râmnicului;

Bucură-te, glăsuiesc cu veselie mulțimile de școli și biserici, de schituri și mănăstiri ctitorite de tine;

Bucură-te, strigă către tine cu recunoștință obștile călugărești de pe întinsul țării, ocrotite de tine;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înțelepțite!

Condacul al 10-lea

Vrând să-ți mântuiești turma cea încredințată ție întru păstorirea ta, ai plâns cu lacrimi, părinte preacuvioase, văzând cu duhul înmormântarea părintelui Nicandru, cel rânduit de tine stareț, la plecarea ta de la Lavra Cernicăi. Cunoscând gândurile pentru înălțarea ta ale ucenicilor tăi, i-ai povățuit la smerenie, tăcere, aducându-le aminte de ceasul întrebării de la înfricoșătoarea judecată ce va să fie. Drept aceea, cu înțelepciune luând aminte la darul vederii tale celei duhovnicești, cu tine împreună cântăm în glas de sărbătoare lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Zid nebiruit te-ai arătat Bisericii lui Hristos, preablândule părinte, ridicat la darul proorociei, prin înălțimea înțelepciunii și sfințeniei tale. Pentru aceasta și noi te rugăm să risipești de la noi întunericul înșelăciunii și la primăvara liniștitei odihne cerești să ne aduci cu căldura Duhului Sfânt, ca, încununându-te cu laudele ca și cu niște flori duhovnicești, să te cinstim zicând:

Bucură-te, albina proorociei, cea aducătoare de miere duhovnicească;

Bucură-te, alăută a Duhului Sfânt, dulce viersuitoare;

Bucură-te, om ceresc și înger pământesc, care pe cele viitoare le vezi ca și cum ar fi de față;

Bucură-te, cărbune duhovnicesc al focului ceresc, dătător de viață;

Bucură-te, că ai prevestit sfârșitul vrajbei și silniciei omenești;

Bucură-te, că ai văzut peste veacuri întronarea în lume a păcii dumnezeiești;

Bucură-te, că ucenicii s-au întărit deplin în credință prin darurile tale;

Bucură-te, luminătorul celor săraci de cunoștință;

Bucură-te, început de vremi, de nădejdi și de înviere;

Bucură-te, înflorire de muguri și primăveri;

Bucură-te, cel prin care sunt risipite taberele tulburătorilor demoni;

Bucură-te, că prin tine s-au mântuit sufletele păstoriților tăi;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înțelepțite!

Condacul al 11-lea

Spus-ai, ierarhe preaînțelepte, ucenicilor tăi: „Luați aminte de voi înșivă la cele ce cugetați în inimile voastre; să nu gândiți deșertăciuni, pentru că deseori ne învrednicim de soli cerești, Maica Domnului cu sfinții îngeri”. Iar mai-nainte de mutarea ta la cele veșnice, înștiințat fiind de către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu despre ziua și ceasul ieșirii tale din cele vremelnice, ai făgăduit ucenicilor tăi că de vei avea ascultare înaintea lui Dumnezeu, te vei ruga pentru ei. Pentru aceasta, dă-ne și nouă, cu rugăciunile tale cele bineprimite, trecere fără primejdie prin marea vieții, ca, ajungând cu inimi rănite de dor la limanul mântuirii, să înălțăm împreună cu tine lui Dumnezeu sfântă cântare: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Arătatu-ți-s-a însăși Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ierarhe mult-milostive, vestindu-ți sfârșitul; și, fiind înștiințat Mitropolitul Nifon despre plecarea ta din viața aceasta și venind el la tine cu smerită dragoste, ai spus că «și pentru Nifon este nădejde de mântuire» și ai proorocit că la șapte ani când tu vei fi dezgropat, Nifon va intra în mormânt. Aceasta întâmplându-se întocmai, cu smerenie te lăudăm, zicând:

Bucură-te, cel ce te așezi în soborul celor sfinți;

Bucură-te, că te veselești cu Sfinții Părinți;

Bucură-te, moștenitorul Bisericii celei triumfătoare din cer;

Bucură-te, ajutătorul Bisericii celei luptătoare de pe pământ;

Bucură-te, smirnă cu dumnezeiască mireasmă a Liturghiei;

Bucură-te, că împreună cu tine, toată suflarea și toată făptura laudă măreția cea neajunsă a Dumnezeirii;

Bucură-te, că acum te desfătezi în frumusețile raiului;

Bucură-te, că te bucuri luminat în cămara împărătească;

Bucură-te, cu Vasile, Grigore și Ioan Gură de Aur al Bisericii luminător;

Bucură-te, dulce chemător al împărăției cerești, fluier păstoresc;

Bucură-te, că Cel fără de moarte te-a înveșnicit de lumina cea lină;

Bucură-te, iubit arhiereu al preacuratei și neprihănitei Fecioare, care luminezi pe cele întunecate și aduni pe cele risipite;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înțelepțite!

Condacul al 12-lea

Minune s-a văzut la trecerea ta din viața aceasta, părinte preacuvioase, că ți s-a prelungit viața, după dorința ta, până la slujirea Sfintei Învieri, în care zi sărbătorim omorârea morții, sfărâmarea iadului, începutul altei vieți veșnice și, rugându-te în paraclisul chiliei tale, ai luat Sfintele Taine; apoi pecetluindu-te cu semnul Sfintei Cruci ai zis: „Sfântă Cruce, ajută-mi!”, și „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”, și „Să ne vedem în rai!”. Și dându-ți sufletul pe brațele ucenicilor tăi și Lumina cea negrăită asupra ființei tale strălucind, ai trecut la cele veșnice, împreună cu îngerii cântând: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cel ce prin curăția vieții tale celei îngerești te-ai învrednicit a vedea preafericita față a Treimii Celei de o ființă și nedespărțită și neîncetat te rogi pentru bună sporirea Bisericii lui Hristos, pe care din fragedă vârstă și până la sfârșitul vieții tale cu multe osteneli ai sprijinit-o, făcătorule de bine al sufletelor noastre, ierarhe Calinic de Dumnezeu încununate, primește lacrimile noastre de mulțumire pentru tot darul cel bun și tot darul cel desăvârșit mijlocit nouă de sus de la Părintele luminilor; pentru care cu dragoste te binecuvântăm, zicând:

Bucură-te, cel ce ai aflat comoara din Evanghelie;

Bucură-te, că pe aceasta ai câștigat-o cu osteneli călugărești;

Bucură-te, cerbul cel sprinten al munților duhovnicești;

Bucură-te, prieten iubit al puterilor îngerești;

Bucură-te, că ai împodobit haina de nuntă, cu virtuțile tale;

Bucură-te, că acum vezi pe Acela de care erai dorit;

Bucură-te, privitorule al celor ce nu se pot rosti în glasuri omenești;

Bucură-te, că acum ai descoperit tainele cele dumnezeiești;

Bucură-te, ogorul cel cu bogată rodire al Semănătorului ceresc;

Bucură-te, rugătorule fierbinte pentru a noastră mântuire;

Bucură-te, comoara virtuților creștinești, la lume împărțită;

Bucură-te, icoana firii omenești celei îndumnezeite;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înțelepțite!

Condacul al 13-lea

O, prealuminate părinte ierarhe Calinic, primește smerita noastră rugăciune, precum Mântuitorul a primit cei doi bani ai văduvei, și cere pentru noi dar și putere, ca toate poftele trupești călcând, să viețuim în bună cinstire și curăție, agonisind iertare de păcate și trecere fără primejdie în ceasul morții, și când vom trece noi întru nădejdea Învierii spre viața de veci, pururea să ne desfătăm de preafericita față a lui Dumnezeu Celui în Treime închinat și slăvit, cântându-I cu toți sfinții: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăși Icosul 1: Adunarea îngerilor…, Condacul 1: Pomenirea ta cea purtătoare de lumină… și se face otpustul.

Viața Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica
03 Decembrie

Preacuviosul Părintele nostru Gheorghe Arhimandritul, sau Gheorghe Ardeleanul, cum mai este cunoscut din unele însemnări, era de neamul său român din Transilvania și a păstorit obștea monahilor de la mănăstirea Cernica, de la 1 septembrie 1781 până la 3 decembrie 1806, când a fost chemat de Domnul la cele veșnice, numărându-se și el în ceata marilor nevoitori și îndrumători ai monahismului nostru.

Preacuviosul Părintele nostru Gheorghe Arhimandritul, sau Gheorghe Ardeleanul, cum mai este cunoscut din unele însemnări, era de neamul său român din Transilvania și a păstorit obștea monahilor de la mănăstirea Cernica, de la 1 septembrie 1781 până la 3 decembrie 1806, când a fost chemat de Domnul la cele veșnice, numărându-se și el în ceata marilor nevoitori și îndrumători ai monahismului nostru. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu o viziune clară asupra înaltei trăiri religioase, câștigându-și ascultarea și smerita cugetare călugărească prin rugăciune neîntreruptă și osteneli neprecupețite, devenind stareț și organizator al vieții de obște la mănăstirea Cernica, la Căldărușani și, în mod indirect, la Curtea de Argeș, Cuviosul Gheorghe a luminat și luminează ca un astru pe cerul vieții monahale reorganizate de el și de ucenicii săi. Din pomelnicul pe care l-a lăsat, ca și din însemnările unor cercetători ai vieții sale, constatăm că el s-a născut în anul 1730, din părinți credincioși și de bun neam în localitatea Săliște, lângă Sibiu. Veche așezare românească din Transilvania, menționată documentar în anul 1354, este cunoscută prin frumoasele țesături (1) și străvechile tradiții ortodoxe care se păstrează cu sfințenie și astăzi. Înzestrat din naștere cu acea înclinație sufletească de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor sub forma unei înalte vieți spirituale, înclinație cultivată, se vede, încă în sânul familiei sale, tânărul Gheorghe, la vârsta de 19 ani, părăsește casa părintească și se îndreaptă către București. Purta în inimă sfaturile Mântuitorului Iisus Hristos adresate tânărului bogat: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după acea, vino și urmează-Mi” (Matei 19, 21). Ajungând aici, la mitropolie, și dorind să-și închine întreaga sa ființă unei intense trăiri monahale, viitorul stareț cunoaște întâmplător prin anul 1750 un ierarh grec cu care pleacă la Constantinopol. Peste puțin timp s-au stabilit amândoi în mănăstirea Vatoped, din Athos. Rămânerea sa la Sfântul Munte, sub îndrumarea acestui” părinte duhovnicesc, a avut o deosebită însemnătate în orientarea și formarea pentru înalta viață duhovnicească. Făcând cunoștință cu modul de viață idioritmic și cu cel de obște, din alte mănăstiri atonite, el a început să-și impună o aspră trăire monahală prin înfrânare și posturi, prin privegheri de toată noaptea și meditații îndelungate. De aceea a devenit mai bine cunoscut de către părinții călugări de la Vatoped, unde a primit de fapt, în curând, haina monahală, fiind hirotonit ierodiacon. Nevoințele de zi și de noapte ale acestui râvnitor călugăr român, depuse la altarul sfânt al monahismului de la Athos, cu greu pot fi povestite. De asemenea, lupta cu sine însuși și cu ispitele apărute în calea vieții atât de anevoioase închinate Domnului, dar și clipele de înălțare sufletească și de bucurie spirituală pe care le trăia el în mijlocul obștii de la Vatoped. Cine ar putea bănui câte planuri de viitor încerca tânărul nostru monah de la Athos, pentru o mai bună organizare și o înaltă trăire în comun a vieții călugărești din țările române și chiar din Transilvania natală, oprimată atunci? După trecerea la cele veșnice a părintelui său duhovnicesc, el a auzit că vestitul stareț Paisie, plecând de la Poiana Mărului, se stabilise la Athos. De aceea s-a hotărât să intre și el în mica obște a acestuia, alături de monahii moldoveni și slavi, pe care îi îndruma pe calea mântuirii acest smerit și luminat trăitor al unei vieți înalte. Era prin anul 1752, când ar fi primit, cu binecuvântarea Cuviosului Paisie, și marea schimă monahală, pentru ca peste doi ani să fie hirotonit ieroschimonah pe seama obștii românești de la schitul Sfântul Ilie. După încă zece ani de lăudabile nevoințe la Athos, ieroschimonahul Gheorghe se strămută în Moldova, împreună cu starețul Paisie și cu 64 de ucenici ai acestuia. După ce ei s-au stabilit la mănăstirea Dragomirna, din Moldova de Nord (1763-1775), și apoi la Secu, iar de aici la mănăstirea Neamțu, în anul 1775, Cuviosul Gheorghe, fiind neliniștit probabil de aceste dese mutări, a voit să se reîntoarcă la Athos. Trecând însă prin București, s-a întâlnit la mitropolie cu un vechi prieten, de asemenea ucenic al starețului Paisie, ieromonahul Macarie. Cum l-a văzut, el l-a primit în gazdă și, după câteva zile, l-a înfățișat mitropolitului Grigore al II-lea. Bucurându-se mult de venirea Cuviosului Gheorghe, acest ierarh cu darul cunoașterii oamenilor duhovnicești, preocupat de gândul reîntemeierii unei mănăstiri cu viață de obște în eparhia sa, a pus ochii pe nevoitorul atonit, pe care îl vedea ca pe un trimis al lui Dumnezeu și „bărbat al doririlor”; l-a poftit deci să rămână în arhiepiscopia Bucureștilor, pentru organizarea monahismului românesc de aici. Acestea se petreceau în anul 1781, la 1 septembrie. Deși Cuviosul Gheorghe era la vârsta de 51 de ani, fiind pătruns de modestie și de trăire duhovnicească, credea că nu ar fi în stare să îndeplinească această anevoioasă sarcină de răspundere. Dar, după ce s-a sfătuit cu fratele său de cin, ieromonahul Macarie, care-l îndemna foarte stăruitor să asculte de mitropolit, s-a hotărât să primească cu smerenie ascultarea dată. El își alese ca loc pentru înființarea unei comunități monahale, cu viață de obște, „părăsita” și „pustiita” mănăstire Cernica, spre marea mirare a mitropolitului, care aștepta să-l audă că vrea una dintre cele mai mari și mai vestite din eparhie (2). I s-a încredințat astfel schitul părăsit al mănăstirii Cernica, pentru, a-l readuce la viață, reînființând obștea monahală de acolo, risipită prin anii 1739-1740. În hrisovul dat cu acest prilej, mitropolitul mărturisește: „De când am luat scaunul Sfintei Mitropolii. (1760, n.n.), am avut mare dorire ca să am în eparhia mea mănăstiri cu viață de obște și n-am putut face nimic până când pronia dumnezeiască nu mi-a ajutat. Iată dar că mi-a trimis Dumnezeu pe Preacuviosul Stareț Gheorghe și i-am dat schitul Cernica (metocul Sfintei Mitropolii) ca să aducă părinți cu viață de obște, așezând regulile și orânduielile Sfântului Munte. Și rog pe toți frații mitropoliți ce vor fi după mine, ca să nu strice această chinovioară, ce acum de curând s-a întemeiat, ci să o ajute și să o întărească după putință, ca să fie și numele lor pomenit la preasfântul jertfelnic cel mai presus de ceruri…” (3). În condiții foarte grele pe plan local, în izolarea codrului, Cuviosul Gheorghe, ajutat de cei doi ucenici bătrâni, Atanasie și Gherasim, a curățat locul de mărăcini, a alungat sălbăticiunile, sporind obștea călugărească cu noi membri, atrași de farmecul duhovnicesc al personalității sale. După patru ani (1781- 1785), mănăstirea Cernica redeschisă și pusă la dispoziția monahilor cu vocație și a credincioșilor, care începuseră să ia cunoștință despre ostenelile binecuvântate ale râvnitorului atonit, număra 54 de ucenici care doreau această viață aleasă. Noua stare de lucruri, care cerea nevoințe susținute pe toate planurile, pentru reînnodarea firului vieții monahale de aici, este foarte fidel oglindită în descrierea activității și nevoințelor Cuviosului Gheorghe, făcută de ucenicul său de mai târziu, Protasie Ieromonahul: „După ce a intrat starețul Gheorghe în Cernica, și-a făcut un toporaș și a început întâi a curăți mărăcinii și a lărgi cărarea de la vad (lac) până la biserică. Chilii nu mai erau aici, afară de casele vornicului Cernica din preajma bisericii, dărâmate și ele până la fața pământului. Numai pivnița și un beci, fiind boltite, stăteau nedărâmate. Iar dascălul Macarie arhimandritul, fiind rânduit de mitropolit să țină cuvânt de învățătură pe la biserici în toate duminicile, vorbea la început despre mănăstirea Cernica că a fost redeschisă și că cei trei pustnici săraci, care se nevoiesc aici pentru readucerea acestui așezământ la starea cea de la început, au nevoie să fie miluiți de credincioși. Fiind astfel îndemnați de dascălul Macarie și pătrunși de evlavie față de Sfântul Ierarh Nicolae în cinstea căruia era închinată mănăstirea, mulți credincioși au început să vină și să se închine la Cernica și să-i ajute cu cele de trebuință pe cuvioșii părinți călugări care se osteneau sub îndrumarea Starețului Gheorghe. Și au început să vină la mănăstire tot mai mulți în toate duminicile și sărbătorile și le făcea cuviosul stareț și el cuvânt duhovnicesc, iar ei ascultau cu multă dragoste și se întorceau toți la casele lor cu mult folos sufletesc. Iar unii dintre acești închinători, aprinzându-se de râvnă duhovnicească, au început a rămânea sub ascultarea și povața Cuviosului Gheorghe, care îi primea cu dragoste și îi îndruma duhovnicește. În felul acesta, în decurs de un an și jumătate s-au strâns șasesprezece frați. Luând exemplu de la părintele lor sufletesc, noii veniți și-au procurat câte un topor și toată ziua tăiau la mărăcini în insula Sfântul Nicolae, pentru a crea condiții corespunzătoare vieții noi mănăstirești pe care o doreau să fie cât mai frumoasă, iar noaptea, dând foc la mărăcinii tăiați, se culcau în preajma focului, căci nimeni încă nu avea locuință unde să-și plece capul. În timp de iarnă se adăposteau peste noapte în beciul despre care am pomenit mai sus…”. Fiind frământat mereu de aflarea condițiilor prielnice unei vieți de obște, Cuviosul Gheorghe a început să zidească și două rânduri de chilii pentru monahii de aici și o casă-arhondaric pentru credincioșii care îi cercetau și îi ajutau pe noii călugări la reorganizarea începută. Fericitul stareț era atunci singurul preot la Cernica. El săvârșea Sfânta Liturghie numai la sărbătorile împărătești, în zilele de peste săptămână oficiindu-se de obicei doar cele șapte laude. Conștient că el trebuie să fie ca o lumină în sfeșnic, care să lumineze tuturor celor din jurul său, în următorii ani a mărit numărul călugărilor de sub îndrumarea sa până la 103 monahi și frați dornici să slujească lui Dumnezeu și neamului din care făceau parte. Dintre aceștia, trei au devenit preoți și trei diaconi. Slujbele și Sfânta Liturghie au început să se săvârșească acum zilnic, după rânduiala tradițională din mănăstirile românești de la Muntele Athos. Călăuzindu-se după regulile practice ale vieții monahale, sintetizate în maxima „roagă-te și muncește”, acești părinți îmbunătățiți, prin hărnicia și dragostea lor față de tot ce este sfânt și folositor, au reușit să transforme pustietatea și ruina în care ajunsese așezarea monahală de la Cernica într-o grădină înfloritoare, atrăgând asupra ei din ce în ce mai mult luarea-aminte și evlavia binecredincioșilor creștini din împrejurimi și îndeosebi din București. Viața trăită în curăție, în ascultare, în sărăcie, în rugăciune și în smerenie, după modelul celei isihaste de la Muntele Athos era preocuparea sfântă și neîntreruptă a ostenitorilor conduși de Cuviosul Gheorghe. Vestea despre atmosfera plină de sfințenie și hărnicia obștii de la Cernica a ajuns în curând până la urechile domnitorului Nicolae Mavrogheni (1789-1791), care l-a cercetat personal pe neobositul ostenitor la Cernica și, prețuindu-i viața exemplară și nevoințele închinate binelui obștesc, pe lângă darul de 103 galbeni oferit fraților, l-a numit pe stareț „frate de cruce întru Hristos” (4). Domnitorul justifică aceasta într-un hrisov al său, zicând: „Domnia noastră înșine am văzut viața. Cuviosului stareț chir Gheorghe și a părinților călugări ce sihăstresc împreună, cum că petrecerea și orânduirea vieții lor împreună este vrednică de laudă” (5). Asemănătoare cuvinte de laudă față de osteneala duhovnicească a Cuviosului Gheorghe, pentru reînvierea tradiției monahale în Muntenia, are domnitorul Mavrogheni și în hrisovul său pentru mănăstirea Curtea de Argeș: „Sihăstreasca mănăstire ce se numește Cernica, situată în Ilfovul de sud, aproape de scaunul domniei mele, în care se sihăstresc 103 frați călugări cu starețul lor, care părăsind lumea s-au deosebit într-un colț de loc, în ostrovul acela, și petrec viața fără prihană cu posturi și rugăciuni neîncetat pentru domni, pentru ctitori și pentru toți pravoslavnicii creștini ai țării acesteia, muncind și lucrând înșiși cu mâinile lor de au deschis și au împodobit acel loc, ce rămăsese pustiu, a cărora strădanie și viață s-a făcut cunoscut de față și este vrednică de laudă…” (6). Domnitorul sporește astfel încrederea în Starețul Gheorghe, încredințându-i și conducerea mănăstirii Curtea de Argeș, pe lângă aceea a Cernicăi, și îi recunoaște rangul de arhimandrit în anul 1788. După cum se știe din însemnările mai vechi ale mănăstirii, Nicolae Mavrogheni venea deseori la Cernica, cercetă cu mult interes bunul mers al comunității și se plimba cu starețul prin ostrovul cel mic, numit Sfântul Gheorghe, vorbind între ei „vorbe de taină”, scrie Protasie Ieromonahul, care precizează că acesta avea mare dragoste și evlavie față de ostașul Domnului (7). În timpul Starețului Gheorghe, mănăstirea Cernica s-a bucurat de sprijinul domnitorului țării, cât și de acela al conducerii bisericești și al evlavioșilor care o cercetau. Filaret al II-lea a arătat o deosebită bunăvoință față de această ctitorie și față de conducătorul ei. Astfel, în 1792, mitropolitul scria ur-mătoarele: „Deci și eu, ce acum la anul 1792 am luat scaunul sfintei mitropolii, întăresc pe cele făcute de fratele nostru, Grigorie, și am socotit ca să dau și eu sfânta mănăstire Căldărușani… și acum din porunca Măriei Sale Alexandru Moruzi Voevod și cu a noastră blagoslovenie se rânduiește și se întă-rește Preacuvioșia Sa Chir Gheorghe, starețul schitului Cernica, ca să fie stareț și la sfânta mănăstire Căldărușani, să strângă și să așeze obște de părinți de la Cernica, după regulile Sfântului Munte…” (8). Această importantă sarcină de reorganizare a vieții duhovnicești și gospodărești a mănăstirii Căldărușani o primea Cuviosul Gheorghe după doi ani. Sub înțeleapta sa conducere, cele două mănăstiri s-au refăcut complet, sub raport moral-religios, dar și material. Pe temeiul hrisovului amintit, el a rânduit o parte din călugări să meargă în ascultare la Căldărușani sub îndrumarea sa, lăsând la Cernica pe viitorul stareț al ei, ieromonahul și duhovnicul Timotei (9). În noua obște, Cuviosul Gheorghe a pus toate în rânduială, restabilind vechea tradiție a vieții noastre călugărești. În locul Mărăcinilor și al stufăriei de la Cocioc, din apropiere, a sădit pomi, a ridicat o biserică păstrată până astăzi și a construit câteva chilii pentru părinții călugări dornici de mai multă li-niște. Unii dintre monahi se retrăgeau apoi la Cocioc, pentru meditație și rugăciune, iar sâmbăta și Duminica reveneau în obște. Ava Gheorghe cerceta, fără preget, când mănăstirea Căldărușani, când pe aceea de la Cernica. El era legat sufletește de toții fiii săi duhovnicești, povățuind cu egală dragoste și dăruire părintească nu numai pe viețuitorii din cele două așezări monahale reorganizate de el, ci și pe bunii creștini dornici de mântuire și de înalta trăire spirituală. Datorită variatelor eforturi neprecupețite pe care le depusese până atunci, sănătatea sa a început să devină tot mai șubredă. Fiind slăbit de suferință, de post și de rugăciune, el a chemat pe toți cuvioșii călugări în biserică la începutul lunii decembrie 1806. După o stăruitoare rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, către Maica Domnului și către Sfântul Dumitru – ocrotitorul acelei mănăstiri -, el a invocat ajutorul lui Dumnezeu pentru obștea monahală de la Căldărușani. A citit apoi fraților o rugăciune de iertare și, în plânsetele tuturor, a plecat pentru ultima dată la Cernica. Aici, în mijlocul confraților și ucenicilor săi, „restauratorul”, „blândul și bunul nostru povățuitor”, „puternic în cuvânt și în lucru”, „cel cu multă trecere înaintea oamenilor și a lui Dumnezeu”, cum a fost cu drept-cuvânt numit de către contemporani, a trecut la cele veșnice. Sfântul Calinic consemnează cu mare prețuire într-un pomelnic al mănăstirii: „1806, din decembrie 3: au răposat Părintele Gheorghe, arhimandrit al ăștii obștii, fiind om preacuvios, la statul trupului de mijloc, cu neamul român din Ardeal, au deschis școală duhovnicească întâia aicea, la Cernica și la Căldărușani” (10). Stingerea sa din această viață a produs multă întristare și plângere în obștea sfintelor mănăstiri Căldărușani și Cernica. Cuviosul stareț a fost înmormântat în cimitirul făcut de dânsul în jurul bisericii Sfântul Lazăr pe care el a zidit-o și a înfrumusețat-o în anul 1804. În urmă, mormântul său a devenit cavou al mitropolitului Nifon (+ 1875). „Se cuvenea însă ca rămășițele pămîntești ale Starețului Gheorghe să fi fost așezate lângă racla mitropolitului, pentru ca astăzi să poată fi văzute de frații monahi” (11) și de toți care prețuiesc viața sfântă a acestui mare avă. Pentru ca osteneala sa de reorganizator al monahismului să nu se stingă, Starețul Gheorghe a avut înțelepciunea să lase urmașilor o diată, scrisă cu mulți ani înaintea morții. În acest testament sunt cuprinse principiile și normele după care el a reușit să întărească cele două obști. Călugărul Rafail de la Căldărușani, un ardelean și el, mărturisea în 1851, la atâția ani de la trecerea la cele veșnice a destoinicului îndrumător: „S-au prescris această diată de mine sub iscălitură întocmai, ca să se afle și la sfânta mănăstire Căldărușani, unde mai sunt în viață din ucenicii răposatului Gheorghe starețul, Cernicanul” (12). În intenția sa, diata aceasta trebuia să rămână un îndreptar al vieții călugărești. Cu ajutorul ei, monahii vor omorî „toate patimile cele alcătuite prin limbă, prin inimă și prin simțuri, făcându-se vrednici de-a pururea împărtășirii Dumnezeieștilor Taine”. Nevoința monahală este apoi împărțită în șapte trepte sau porunci: 1) Potrivit primei trepte, întreaga viață a monahului trebuie să se desfășoare sub semnul supunerii, „ca nicidecum fără blagoslovenia povățuitorului obștirii (sic) să nu cutezați a face măcar cât de mic lucru, căci este scris că numai „cu blagoslovenie veți gusta din pâinea vieții cea plină de dar”. 2) A doua poruncă privește Taina Mărturisirii: „Până la unul, rânduiește el, să mergeți de trei ori pe săptămâna către cei aleși de sobor evlavioși (duhovnici), pentru a mărturisi pre toate cele ascunse cugete de greșale, suspinând dintru adânc și cerând iertăciune. Atunci puteți a crede cum că locuiți în ostrovul spășeniei și cum că adeseori vă spălați cu apa iertării păcatului…, pentru că de la cei nelămuriți în spovedanie departe stă și mântuirea”. 3) A treia chibzuită poruncă se referă la ispitirea din partea diavolului: „Că de veți simți că vă supără și în ce lucru diavolul cel ivit despre miază-zi șoptindu-vă prin crederea minții că doar ați fi voi mai buni la Dumnezeu decât alții sau mai sfinți și cuvioși, imediat, ca din săgeată, să alergați, rugind pe îndru-mătorul (duhovnicul) ca să pomenească până ce veți scăpa din robia cugetului mândriei”. Căci călugărul trebuie să se lupte împotriva nelegiuitelor eresuri. „Să aveți străjuire, zice el, să vă păziți capul credinței, prin smerita înțelepciune, a nu fi zdrobit de cel mai necurat duh al blestematei huliri…”. 4) A patra treaptă sau poruncă privește Sfânta Împărtășanie. „Și iată, părintește vă îndemn, sfătuiește Cuviosul Stareț, ca să nu vă treacă nici o luna, nefiind împărtășiți cu Dumnezeieștile Taine, ci toți de obște să vă îndeletniciți a vă comineca de 12 ori pe an”. 5) În a cincea îndrumare (treaptă) „cu limbă de moarte”, încercatul duhovnic arată „cum să vă păziți de focul cel vârât în spuză și tăinuit cu pricepere întru nepricepere”. Sfaturile acestea au drept scop să ferească obștea de anumiți oameni nedoriți, care smintesc rânduiala mănăstirească. Cu aceleași ex-presii plastice, el previne pe fiii săi duhovnicești: „Feriți-vă dar, o! fiii mei, ca să nu vă înșelați grăbindu-vă a primi lupi cuvântători, întru smerita turmă, adică pe aceste cinci firi de oameni, ce sunt încurcați și cu străine așezări: pe călugărul venit de aiurea numai rasofor, pe cel mai trecut, mai presus de chipul vostru cu schimnicia, cât și pe cel cu totul cilibiu (simplu) de neam, dimpreună cu cel foarte învățat și nesupus și pe altul ce ar fi chiar peste fire lipsit de minte, ale cărora nepotrivite așezări, nici (că) vă sunt de folos (dacă) ar rămânea cu voi”. 6) În treapta a șasea, Cuviosul Gheorghe dă înțelepte sfaturi iconomului mănăstirii, în mâna căruia se află administrația bunurilor ei: „O, prea iubite fiul meu iconoame, că mai vârtos ție și deosebi, am lăsat părintească poruncă, pentru ca să ști(i) cum să rânduiești toate trebile cele dinlăuntru și dinafară. Că de vreme ce dregătoria aceasta în seama ta este încredințată întru acest an, și se cuvine dar să umbli și foarte cu trezire, atâta întru sporirea locașului, făcându-te chip, cât și spre binele tău, păstrându-ți sufletul…”. Pline de duh și într-o limbă pitorească sunt și sfaturile marelui stareț privitoare la relațiile îndrumătorului duhovnicesc cu colaboratorii săi (13): „Dar și aceasta să-ți fie în știre, o fiule, ca nu prost să încredințezi ascultare celor ce cu totul nu se pricep a scoate la cale acel lucru, nici să îneci mărgăritarul cuvântului în gura celor cu temelia supunerii pe nisip întărită; pe cei posomoriți și fricoși la luptă niciodată să nu-i pui la slujbe grele, pentru că negreșit te vor rușina; așijderea și prea cu bună bază să cumpănești greșealele fraților a nu le judeca numai cu asprime, după trup, ci mai ales prin milostivire, după duh, că scris este „milă voiesc, iar nu jertfă”, adică, deși multe căderi îți vor aduce, ca niște oameni cu neputințe și feluri de scârbe cu nemulțumire, ci însă nu-i mustra cu patimă, nici de a hrăpi de obicei cumva osândindu-i. Drept aceasta, arată-te vesel spre ei și foarte vei fi iubit”. 7) Treapta a șaptea privește respectarea rânduielilor „părintelui Kir Paisie, care poate și în zilele noastre mult a ne folosi, fiindcă pravila acelui bărbat este întemeiată cu șapte stâlpi și întărită pe cele șapte laude ale Maicii noastre Biserici”. Starețul Gheorghe recomandă ca obștea monahală din mănăstire -să nu depășească 103 monahi, „măcar de ar veni la voi orice față, aducându-vă toate bunătățile pământului”. Fiind înzestrat cu adânci și înțelepte sentimente naționale, pe care i le vor fi fortificat trăirea sa la Sfântul Munte, el lasă cu limbă de moarte să nu se supună obștea întemeiată conducătorilor de alt neam: „Deci și întru auzul tuturor, mai întâi pe voi, duhovnicii, preoții, diaconii, clirosanii și pe toți cine sunteți primitori de sfatul meu, cel lisat către voi cu limbă de moarte, părintește vă rog, pentru numele Preasfintei Troițe, ca să nu faceți supusă smerita obște altor mai procopsite neamuri, până când se va ținea câte un prosticel suflet de român într-însa” (14). Păstrând cu sfințenie moștenirea lăsată de neobositul râvnitor al lui Hristos, cuvioșii stareți de la Cernica și Căldărușani, precum și monahii Bisericii noastre privesc cu osârdie la pilda vieții marelui lor înaintaș, străduindu-se fiecare să-i urmeze credința și virtutea.

Acatistul Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica
3 Decembrie

Troparul Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica,

glasul al 4-lea:

Următor al cuvioşilor părinţi şi împlinitor al virtuţilor sihăstreşti, rugător neîncetat şi înnoitor al monahismului românesc te-ai arătat, Sfinte Cuvioase Părinte Gheorghe. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

Condacul 1

Pe cinstitorul de Dumnezeu şi mult nevoitorul Părintele nostru Gheorghe să-l lăudăm după cuviinţă, căci acesta, prin multă osteneală şi nevoinţe călugăreşti, de Împărăţia cea cerească s-a învrednicit de la Hristos Dumnezeu. Pentru aceasta, cu smerenie şi cu credinţă, să-i cântăm din adâncul sufletului: Bucură-te, Cuvioase Părinte Gheorghe, mult nevoitorule!

Icosul 1

Din tinereţile tale ai dorit viaţa cea îmbunătăţită a monahilor, Părinte Gheorghe, iubitorule de Dumnezeu. De aceea ai plecat pe calea nevoinţelor sihăstreşti intrând în ascultarea Sfântului Paisie de la Neamţ şi lucrând cu dreaptă socoteală virtuţile dumnezeieşti, ai făcut să se sălăşluiască în sufletul tău puterea Duhului Sfânt. Minunându-ne de râvna ta pentru cele duhovniceşti, îţi cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, lucrător bun în via lui Hristos;

Bucură-te, iubitor al chipului monahicesc;

Bucură-te, că inima ţi-a fost plină de har;

Bucură-te, că te-ai lepădat de omul cel vechi;

Bucură-te, că te-ai îmbrăcat în omul cel nou, zidit după chipul lui Dumnezeu;

Bucură-te, învăţător al dreptei credinţe;

Bucură-te, împlinitor al virtuţilor creştineşti;

Bucură-te, chip de bunătate şi cinste;

Bucură-te, că din tinereţe te-ai răstignit pentru Hristos;

Bucură-te, cel ce crucea Domnului cu bucurie ai purtat;

Bucură-te, ucenic al Sfântului Cuvios Paisie;

Bucură-te, vrednic urmaş al cuvioşilor părinţi;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Gheorghe, mult nevoitorule!

Condacul al 2-lea

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, descoperită ţie prin Sfântul Ierarh Nicolae, ai fost rânduit să reînnoieşti zidirile şi obştea Mănăstirii Cernica. Şi luând binecuvântare de la iubitorul de Hristos Mitropolitul Grigorie, ai început osteneala restaurării acestui aşezământ, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Auzind, Sfinte Părinte, chemarea Mântuitorului, ai primit fără şovăire ascultarea încredinţată şi ai început lucrarea duhovnicească de rezidire a Mănăstirii Cernica şi de reînnoire a vieţii călugăreşti, pentru care te lăudăm zicând:

Bucură-te, pildă de statornicie;

Bucură-te, stâlp al ascultării;

Bucură-te, iubitorule de Dumnezeu;

Bucură-te, cinstitorul sfinţilor;

Bucură-te, povăţuitorule al călugărilor;

Bucură-te, râvnitorul pustiei;

Bucură-te, slujitorul tainelor cereşti;

Bucură-te, lucrătorule în via Domnului;

Bucură-te, rugătorule preafierbinte;

Bucură-te, vrednic ascultător al poruncilor Mântuitorului;

Bucură-te, chip al blândeţii pustniceşti;

Bucură-te, străjer neadormit în osteneli şi privegheri;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Gheorghe, mult nevoitorule!

Condacul al 3-lea

Povăţuit de cuvintele psalmistului care zice: „Arată-mi, Doamne, calea pe care mergi, că la Tine am ridicat sufletul meu”, şi încercat în experienţa trăirii sihăstreşti, ai venit împreună cu dascălul Macarie la locul care ţi se descoperise de sus de Sfântul Nicolae, dând slavă lui Dumnezeu şi cântând: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Puterea Celui de Sus pogorându-se în sufletul tău, Cuvioase Părinte Gheorghe, ai împlinit cu osârdie poruncile Evangheliei lui Hristos, încât numele tău s-a făcut cu repeziciune cunoscut iubitorilor de Dumnezeu din jurul Bucureştilor, pentru care îţi cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, întemeietorule de obşti călugăreşti;

Bucură-te, îndrumător al călugărilor cuvioşi;

Bucură-te, cel ce pe Sfântul Nicolae l-ai avut ocrotitor;

Bucură-te, cel ce ai împlinit cu dragoste rânduielile călugăreşti;

Bucură-te, următorule al Cuviosului Părinte Paisie de la Neamţ;

Bucură-te, izgonitorul vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi din mănăstirea ta;

Bucură-te, că făpturile ascultă de cuvântul tău;

Bucură-te, că pentru toate ai slăvit pe Dumnezeu;

Bucură-te, văzătorule al lucrării divine din cele create;

Bucură-te, duhovnic iscusit şi chip prealuminat;

Bucură-te, povăţuitor şi îndrumător duhovnicesc al creştinilor;

Bucură-te, întruchiparea bunătăţii şi a smereniei;

Bucură-te, Părinte Cuvioase Gheorghe, mult nevoitorule!

Condacul al 4-lea

De îndată ce Mitropolitul Grigorie te-a binecuvântat să fii întemeietor al vieţii de obşte şi chivernisitor al bunurilor mănăstireşti de la Cernica, întru răbdare şi nădejde ai început, Cuvioase Părinte, osteneala înnoirilor, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Cine nu te va ferici, Părinte Gheorghe, pe tine, cel care cu înţelepciune şi credinţă ai rectitorit Mănăstirea Cernica şi ai rânduit viaţa cea de obşte plăcută lui Dumnezeu. Pentru aceasta îţi aducem laude ca acestea:

Bucură-te, părinte plin de har dumnezeiesc;

Bucură-te, că viaţa ta ai închinat-o slujirii lui Hristos;

Bucură-te, că ai împlinit cu râvnă voia Lui;

Bucură-te, că ai fost ascultător întru toate de ierarhul tău;

Bucură-te, că adesea cu el în multe te-ai sfătuit;

Bucură-te, făclie luminoasă a ucenicilor tăi;

Bucură-te, risipitor al întunericului minciunii;

Bucură-te, izgonitor al vrăjmaşilor făţarnici;

Bucură-te, liniştitorul furtunilor de pe marea vieţii;

Bucură-te, că şi natura ascultă de cuvântul tău;

Bucură-te, împăciuitorule al tuturor certaţi şi de vrăjmaşul despărţiţi;

Bucură-te, chivernisitorul lucrurilor sfinte;

Bucură-te, Părinte Cuvioase Gheorghe, mult nevoitorule!

Condacul al 5-lea

Văzând vrăjmaşul statornicia ta în lucrarea duhovnicească, de Dumnezeu purtătorule, Părinte, ţi-a pregătit mulţime de ispite şi supărări ca să te piardă; însă, după puţin timp, s-a ruşinat îndepărtându-se, căci tu cântai pururea lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Înzestrat cu harul preoţiei, ai slujit cu credinţă dumnezeieştile Taine ale lui Hristos, iar Cunoscătorul inimilor, Dumnezeu, ţi-a dăruit, cinstite Părinte, mulţime de ucenici şi fii duhovniceşti, pe care i-ai împărtăşit din cuvântul ziditor al Evangheliei şi din izvorul dătător de viaţă al Duhului Sfânt, pentru care lucru minunându-ne îţi cântăm:

Bucură-te, vieţuitor al pustiei şi rugător neîncetat;

Bucură-te, om duhovnicesc şi povăţuitor luminat;

Bucură-te, purtător al harului Duhului Sfânt;

Bucură-te, candelă aprinsă din lumina lui Hristos;

Bucură-te, foc de rugăciune călăuzitor al ucenicilor tăi;

Bucură-te, sprijinitor al credincioşilor;

Bucură-te, următor al Sfinţilor Părinţi;

Bucură-te, că ai semănat sămânţa cea bună în inimile credincioşilor;

Bucură-te, mângâierea celor întristaţi;

Bucură-te, păstorul cel bun al turmei lui Hristos;

Bucură-te, stareţ, iluminat de Duhul Sfânt;

Bucură-te, părinte al părinţilor pustiei;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Gheorghe, mult nevoitorule!

Condacul al 6-lea

Precum cerbul care caută să se adape din izvoarele cele limpezi ale pustiei, aşa şi sufletul tău, minunate Părinte, dorea să se liniştească în ostroavele Sfântului Munte Athos. Dar, socotind că ascultarea de mai-marii Bisericii este mai sfântă decât voinţa proprie, întru smerenie ţi-ai tăiat voia şi, supunându-te chemării sfinte, ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Iubindu-ţi neamul tău, Părinte, deşi ai căutat în alte locuri să te îmbunătăţeşti sufleteşte din experienţa trăitorilor în Hristos, totuşi, atunci când ai fost chemat să slujeşti pe fiii poporului tău din care ai ieşit, cu bucurie ai răspuns, pentru care îţi cântăm:

Bucură-te, următor al sfinţilor cuvioşi de demult;

Bucură-te, cuvioase purtător al darului smereniei;

Bucură-te, înţeleptule din înţelepciunea lui Hristos;

Bucură-te, conştiinţa datoriei împlinite;

Bucură-te, împlinitorul legii şi al virtuţilor;

Bucură-te, rugătorule pentru neamul tău;

Bucură-te, că ai fost dăruit de Hristos cu putere de sus;

Bucură-te, cel ce ţi-ai răstignit poftele împreună cu patimile;

Bucură-te, că ţi-ai supus voinţa voinţei lui Hristos;

Bucură-te, că ţi-ai ridicat cugetul de la pământ la cer;

Bucură-te, că nu ţi-ai lipit inima de bunătăţile cele trecătoare;

Bucură-te, că cele cereşti ai dorit în toată viaţa ta;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Gheorghe, mult nevoitorule!

Condacul al 7-lea

Vederile minţii avându-le curăţite prin lucrarea virtuţilor, Părinte Gheorghe, ai ajuns la starea de nepătimire şi, contemplând pe Hristos neîncetat în inima ta, cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Icoană vie de rugăciune, post şi privegheri te-ai făcut ucenicilor tăi, iar vestea vieţuirii tale îngereşti s-a răspândit în tot ţinutul Ţării Româneşti. Pentru aceea îţi cântăm:

Bucură-te, că fiinţa ţi-a fost plină de Treime;

Bucură-te, minte plină de smerită cugetare;

Bucură-te, că viaţa ţi-ai curăţit-o de păcate;

Bucură-te, floare aleasă răsădită în grădina Maicii Domnului;

Bucură-te, trandafir cu petalele înfrumuseţate de lumina lui Hristos;

Bucură-te, că inima ta răspândeşte mireasma iubirii duhovniceşti;

Bucură-te, părinte plin de har dumnezeiesc;

Bucură-te, că vrăjmaşii n-au putut răpune statornicia ta în rugăciune;

Bucură-te, cel ce, prin chemarea Duhului, cerul l-ai pogorât pe pământ;

Bucură-te, pildă bună credincioşilor râvnitori;

Bucură-te, următor al Sfântului Nicolae întru ajutorarea aproapelui;

Bucură-te, că împreună cu Sfântul Ierarh Calinic te rogi pentru cinul călugăresc;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Gheorghe, mult nevoitorule!

Condacul al 8-lea

Cuvioase Părinte, în tot pământul ţării noastre s-au răspândit învăţăturile tale, iar mulţimea credincioşilor, venind la tine, se adapă ca de la un izvor dătător de har şi binecuvântat, mulţumind lui Dumnezeu şi cântând: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Credinţa ortodoxă ai păzit, calea nevoinţelor ai săvârşit şi, împodobit fiind cu virtuţile, cu nădejde sfântă la Bunul Dumnezeu ai ajuns, Cuvioase Părinte, căci, primind cununa cea neveştejită a slavei, de la cele vremelnice la cele cereşti, te-ai mutat. Pentru aceasta, îţi aducem această cântare:

Bucură-te, că prin harul lui Dumnezeu şi prin nevoinţe ai câştigat raiul;

Bucură-te, că răbdarea ţi-a fost ancoră şi putere;

Bucură-te, că Hristos te-a încununat în ceruri;

Bucură-te, că ai intrat în ceata Sfinţilor Cuvioşi;

Bucură-te, mărgăritar al sfinţilor români;

Bucură-te, că numele tău s-a înscris în cartea vieţii;

Bucură-te, că de pe pământul acesta te-ai răsădit în grădina raiului;

Bucură-te, că vezi faţa lui Hristos pe Care L-ai iubit;

Bucură-te, că noi, urmaşii tăi, îţi păstrăm vie pomenirea;

Bucură-te, că mutarea ta la ceruri ne-a umplut de bucurie;

Bucură-te, cel ce petreci veşnic în Preasfânta Treime;

Bucură-te, că te veseleşti pururi în lumina dumnezeirii;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Gheorghe, mult nevoitorule!

Condacul al 9-lea

Trupul tău încărcat de mireasma virtuţilor a fost aşezat în Mănăstirea Cernica, pe care ai zidit-o cu atâta osteneală, alături de ale altor părinţi cuvioşi şi nevoitori, iar sufletul tău se sălăşluieşte în lăcaşurile cereşti, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Deşi ai trecut din viaţa aceasta la viaţa cea veşnică, Cuvioase Părinte Gheorghe, n-ai părăsit nicicum pe cei ce se luptă cu necazurile şi ispitele lumii acesteia, căci mijloceşti pururea la Preamilostivul Dumnezeu pentru cei ce-ţi cântă unele ca acestea:

Bucură-te, Cuvioase Părinte, ctitor preamărit;

Bucură-te, rugător fierbinte pentru neamul românesc;

Bucură-te, lauda ortodocşilor şi bucuria călugărilor;

Bucură-te, purtătorule de cunună cerească;

Bucură-te, turn al creştinătăţii şi stâlp al Bisericii;

Bucură-te, îndrăznirea noastră către Dumnezeu;

Bucură-te, slujitor al lui Hristos şi prieten al îngerilor;

Bucură-te, floare duhovnicească, deschisă în nădejdea rodului;

Bucură-te, sămânţă bună aruncată în pământ roditor;

Bucură-te, luminător al monahilor şi călăuza nevoitorilor;

Bucură-te, cunoscător al tainelor lui Dumnezeu;

Bucură-te, ostenitor în răspândirea scrierilor sfinte;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Gheorghe mult nevoitorule!

Condacul al 10-lea

Făclie purtătoare de lumină te au pe tine cetele monahilor nevoitori şi mulţimea creştinilor smeriţi, izvorând tuturor bună mireasmă şi dând tămăduire celor ce cu dragoste cinstesc şi se închină sfintelor tale moaşte, căci mulţumesc lui Dumnezeu pentru că li s-a dat un astfel de dar, cântând: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Lăudând nevoinţele tale, Cuvioase Părinte, şi cinstind sfintele tale moaşte, cântăm cu bucurie încununarea ta în ceruri, rugându-te cu credinţă să ne ajuţi în vremea ispitelor şi primejdiilor care ne împresoară în lumea aceasta, ca să-ţi cântăm:

Bucură-te, purtătorule al darului vindecării;

Bucură-te, făcătorule de minuni pentru cei credincioşi;

Bucură-te, izvor de tămăduiri şi tămăduitor al durerilor;

Bucură-te, ajutor grabnic al celor suferinzi;

Bucură-te, rază de soare pentru poporul cel binecredincios;

Bucură-te, liman duhovnicesc celor osteniţi;

Bucură-te, făclie călăuzitoare în noaptea ispitelor;

Bucură-te, luceafăr răsărit în întunericul necazurilor;

Bucură-te, prieten şi casnic al lui Dumnezeu;

Bucură-te, rugătorule către Maica Domnului;

Bucură-te, tălmăcitorul tainelor dumnezeieşti;

Bucură-te, împreună vieţuitorule cu îngerii;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Gheorghe, mult nevoitorule!

Condacul al 11-lea

Mângâiere şi linişte sufletească reverşi în inimile credincioşilor, celor ce cinstesc cu dragoste pomenirea ta, Sfinte Cuvioase Gheorghe, mult nevoitorule, şi mulţumind lui Dumnezeu cântă: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Având îndrăzneală către Milostivul Dumnezeu pe Care L-ai iubit, Sfinte Părinte, te rugăm noi, cei ce săvârşim cu dragoste pomenirea ta, să ne izbăveşti de necazuri, primejdii şi nevoi, ca să-ţi cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, omule al lui Dumnezeu şi credincioasă slugă;

Bucură-te, mlădiţă încărcată de roadele Duhului Sfânt;

Bucură-te, al monahilor dulce mângâiere;

Bucură-te, al credincioşilor, în ispite, întărire;

Bucură-te, al mănăstirilor apărare şi spre viaţa duhovnicească trezire;

Bucură-te, chip al blândeţilor şi pildă de smerenie;

Bucură-te, împreună cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe;

Bucură-te, slujitor al adevărului şi om al dreptăţii;

Bucură-te, descoperitorul celor viitoare;

Bucură-te, trup preamărit şi suflet îndumnezeit;

Bucură-te, tămâie înmiresmată şi candelă veşnic aprinsă;

Bucură-te, glas ascultat de Hristos, Stăpânul tău;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Gheorghe, mult nevoitorule!

Condacul al 12-lea

Vrând Preabunul Dumnezeu să dăruiască Bisericii noastre dreptmăritoare un semn al prezenţei Sale, te-a ales pe tine, Cuvioase Părinte Gheorghe, să ne fii lumină nestinsă şi fântână de har. Pentru aceasta cu mulţumire Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Zid de apărare împotriva ispitelor şi rugător fierbinte fii nouă, Cuvioase Părinte, căci, având îndrăzneală la Milostivul Dumnezeu, nădăjduim să ne acoperi pururi de răutăţile lumii acesteia şi să ne fereşti de săgeţile celui viclean, ca să-ţi aducem aceste laude:

Bucură-te, tatăl orfanilor şi sprijinul celor asupriţi;

Bucură-te, hrănitorul celor flămânzi;

Bucură-te, apărătorul oropsiţilor;

Bucură-te, bogăţia săracilor;

Bucură-te, limanul înviforaţilor;

Bucură-te, aducătorul belşugului;

Bucură-te, izgonitorul secetei;

Bucură-te, protectorul văduvelor şi bătrânilor;

Bucură-te, sfătuitorul monahilor;

Bucură-te, rugătorul fierbinte pentru sufletele noastre;

Bucură-te, risipitorul ispitelor;

Bucură-te, mijlocitorul mântuirii noastre;

Bucură-te, Părinte Cuvioase Gheorghe, mult nevoitorule!

Condacul al 13-lea

O, mult nevoitorule, Cuvioase Părinte Gheorghe, primeşte de la noi nevrednicii această puţină rugăciune, pe care o dă lui Hristos Dumnezeu şi roagă-L să ne izbăvească din toate necazurile şi ispitele vieţii pământeşti, să ne ferească din chinul ce va să fie pentru păcatele noastre şi să ne învrednicească de Împărăţia cerurilor, ca să cântăm cu dragoste: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Din tinereţile tale…, Condacul 1: Pe cinstitorul de Dumnezeu…, şi se face otpustul.

Viața Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință

Sceptrul împărăţiei Romei luându-l cu nevrednicie păgânul Diocleţian, foarte mult se silea la necurata slujbă idolească. El mai întâi cinstea pe Apolon vrăjitorul, ca şi cum i-ar fi fost mai înainte vestitor de cele ce vor să fie. Pentru că diavolul petrecând în acel idol neînsufleţit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, cu minciună proorocind despre cele ce vor să fie, deşi niciodată nu se împlineau proorociile lui. Odată, întrebând Diocleţian pe Apolon despre un lucru, diavolul i-a dat un răspuns că acesta: “Nu pot cu adevărat, ca mai înainte să-ţi spun cele ce vor să fie, căci împiedicare îmi fac oamenii cei drepţi pe pământ şi pentru aceea mint Tripoadele cele de farmece în capişti; pentru că drepţii sleiesc a noastră putere”.

Deci, a întrebat Diocleţian pe slujitori: “Cine sunt drepţii aceia de pe pământ, din pricina cărora zeul Apolon nu poate să proorocească?” Iar slujitorii i-au răspuns: “Creştinii de sub cer sunt drepţii aceia”. Aceasta auzind-o Diocleţian, s-a umplut de mânie şi de iuţime asupra creştinilor şi prigonirea cea de deasupra lor care abia încetase, a ridicat-o iarăşi. Şi îndată a trimis sabia sa prigoni-toare asupra oamenilor lui Dumnezeu celor drepţi, nevinovaţi şi fără prihană, cu poruncă ucigătoare, în toate părţile stăpânirii sale.

Şi puteai să vezi atunci închisorile barbarilor, tâlharilor şi ale făcătorilor de ruşine deşarte, însă erau pline de cei ce mărturiseau pe adevăratul Dumnezeu. Puteai să vezi felul caznelor celor mai înainte obişnuite, lepădându-se ca simple, iar altele noi şi mai cumplite aflându-se, prin care în toate zilele mulţimea creştinilor era schingiuită pretutindeni. Iar după ce în toate părţile şi mai ales dintre ale Răsăritului s-au adus la împărat multe scrisori pline de clevetiri asupra creştinilor, care îl înştiinţau că cei ce nu ţin porunca lui întru nimic, şi care se numesc creştini, numărul acelora este fără de sfârşit; pentru că atâta s-au înmulţit, încât este de trebuinţă, că ori să-i lase să petreacă în credinţă, ori cu război să se ridice asupra lor.

Atunci împăratul a chemat de pretutindeni la sine în Nicomidia, pe antipaţi şi pe ighemonii săi la sfat, pe domni, pe boieri şi pe tot senatul său adunându-l; le-a descoperit mânia să asupra creştinilor şi poruncea, ca fiecare să dea sfat la lucrul ce le era pus înainte. Deci, mulţi grăind multe, la sfârşit singur tiranul a vărsat o otravă ca aceasta, că nimic nu este mai cinstit şi mai de bună trebuinţă decât să se cinstească zeii cei vechi părinteşti. Şi toţi învoindu-se cu sfatul lui, le-a zis iarăşi: “Dacă astfel toţi socotiţi şi pe aceasta cu osârdie doriţi să o faceţi şi a mea dragoste mult se cinsteşte de voi, apoi sârguiţi-vă cu totul să pierdeţi credinţa creştinească cea potrivnică zeilor noştri, din toată împărăţia noastră. Şi ca să puteţi mai cu înlesnire a săvîrşi această, eu cu toate puterile voi ajuta vouă”. Deci, toţi au primit şi au lăudat acel cuvânt împărătesc. Însă Diocleţian şi senatul au voit, ca şi al doilea şi al treilea rând să se adune la acelaşi sfat şi au înştiinţat poporul; după aceea au întărit ca neschimbată să fie porunca aceasta.

În acea vreme, în cetatea Romanilor era minunatul ostaş al lui Hristos, Sfântul Gheorghe, cu neamul din Capadocia, fiu de părinţi creştini vestiţi, din tinereţe învăţând bună credinţă. Acela din copilăria sa a rămas orfan de tată, sfârşindu-se tatăl său prin mucenicească nevoinţă pentru Hristos, iar maica lui s-a mutat cu el în Palestina, căci de acolo era cu neamul şi avea acolo multe averi şi moşteniri. Iar după ce Gheorghe a ajuns la vârsta desăvârşită, fiind şi frumos la faţă, s-a arătat şi foarte viteaz cu trupul; pentru aceea s-a rânduit în oaste şi s-a pus tribun peste ostaşii unei cete vestite. În acea boierie fiind, după ce şi-a arătat vitejia sa în războaie, s-a cinstit cu dregătoria de comit şi de voievod de către împăratul Diocleţian, mai înainte de a şti că este creştin, la douăzeci de ani ai vârstei sale, după ce maica lui se sfârşise întru Domnul.

Şi când acel sfat tirănesc se săvârşea spre pierderea creştinilor, Sfântul Gheorghe era lângă împăratul. Deci, în ziua dintii, văzând atâta pornire a păgânilor asupra creştinilor şi că sfatul lor cel nedrept nu poate de loc a se schimba, s-a chibzuit cu judecată, că acea vreme este potrivită mântuirii. Şi îndată, toate cele ce le avea la sine, aurul, argintul şi hainele le-a împărţit săracilor; pe robii care erau cu sine i-a liberat şi celelalte averi pe care le avea în Palestina a hotărât să le împartă la cei ce n-au, iar pe robi să-i libereze. Şi în a treia zi, în care sfatul cel sângeros al păgânului împărat şi al domnilor lui celor necuraţi, făcut cu nedreptate spre uciderea nevinovaţilor creştini, era să se întărească, Sfântul Gheorghe, viteazul ostaş al lui Hristos, lepădând toată frica omenească şi întărindu-se întru Unul Dumnezeu, având numai frică Lui în sine, a stat cu faţa luminată şi cu minte bărbătească în mijlocul adunării celei mari păgâneşti şi fără de lege şi unele ca acestea a început a le zice:

“Până când, o, împărate şi voi domni şi sfetnici, care, fiind rânduiţi pentru îndreptarea legilor bune şi a judecăţilor celor drepte, porniţi mânia voastră asupra creştinilor şi înmulţiţi nebunia voastră, întărind hotărârile cele fărădelege şi judecăţile cele nedrepte, dându-le asupra oamenilor nevinovaţi, care n-au făcut nimănui strâmbătate? Pentru ce îi prigoniţi şi chinuiţi pe creştini prin a voastră păgânătate silind pe aceia, care au învăţat a ţine bine sfânta credinţă? Pentru că idolii voştri nu sunt dumnezei. Deci, nu vă amăgiţi cu minciunile, căci Hristos este Unul Dumnezeu şi Acela Unul, întru slava lui Dumnezeu Tatăl; toate s-au făcut prin El şi cu Duhul Lui Cel Sfânt toate s-au alcătuit. Ori singuri să cunoaşteţi adevărul şi să învăţaţi dreapta credinţă, ori pe cei ce ţin de adevăr şi de dreapta credinţă, nu-i tulburaţi cu nebunia voastră!”

De nişte cuvinte ca acestea ale lui Gheorghe şi de îndrăzneala lui cea neaşteptată minunându-se toţi, şi-au întors ochii către împărat vrând să audă ce va răspunde la aceste vorbe. Iar împăratul, ca un ieşit din minţi sau ca un asurzit de tunet, şedea tăcând, înăbuşind în sine pornirea de mânie. Apoi a făcut semn unuia din cei ce şedeau cu el, prieten al său, cu numele Magnenţie, cu dregătoria antipat, ca să răspundă lui Gheorghe. Iar Magnenţie, chemând la sine mai aproape pe sfânt, i-a zis: “Cine te-a îndemnat la o atât de mare îndrăzneală şi grăire?” Răspuns-a sfântul: “Adevărul!” Magnenţie i-a zis: “Care este adevărul acela?” Răspuns-a Gheorghe: “Adevărul este Însuşi Hristos, Cel prigonit de voi”. Zis-a Magnenţie: “Dar şi tu eşti creştin?” A răspuns Sfântul Gheorghe: “Sunt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu, şi spre El nădăjduind, în mijlocul vostru am stat de voia mea, ca să mărturisesc pentru adevăr”.

Cu aceste cuvinte ale sfântului s-a pornit spre ceartă adunarea aceea, unii zicând unele şi alţii altele, apoi se auzea un glas şi o strigare fără de rânduiala, precum se obişnuieşte a se face într-o mulţime de popor păgân. Atunci Diocleţian, poruncind prin vorbitori să fie tăcere, şi-a întors ochii spre sfânt şi, cunoscându-l, i-a zis astfel: “Eu şi mai înainte m-am minunat de bunul tău neam, o, Gheorghe! Sfatul tău şi vitejia judecând-o a fi vrednică de cinste, te-am cinstit nu cu dregătorii mici; iar acum, deşi nu grăieşti spre folosul tău, însă eu iubind înţelepciunea şi bărbăţia care este în tine, cele de folos te sfătuiesc ca un tată şi te îndemn să nu te lipseşti de slava ostăşească şi de cinstea dregătoriei tale şi să nu-ţi dai floarea tinereţilor tale la munci, prin nesupunerea ta; ci să aduci jertfă zeilor, căci mai mare cinste vei lua de la noi”.

Iar Sfântul Gheorghe a răspuns: “O, de ai fi cunoscut, mai ales tu singur, împărate, prin mine, pe adevăratul Dumnezeu şi I-ai fi adus jertfă de laudă Lui, te-ar fi învrednicit împărăţiei celei mai bune şi fără de moarte, de vreme ce aceea de care acum te îndulceşti este o împărăţie nestatornică, deşartă şi degrab pieritoare. De aceea şi cele dintr-însa sunt vremelnice şi nimic nu folosesc pe cei ce le au. Deci, nimic din acelea nu poate să-mi slăbească buna mea credinţă către Dumnezeul meu şi nici un fel de chin nu-mi va îngrozi sufletul, nici îmi va clinti mintea”.

Acestea zicând sfântul, iar împăratul fiind cuprins cu totul de mânie şi nelăsându-l să-şi sfârşească cuvintele, a poruncit celor înarmaţi, care stăteau înainte, să scoată din adunare cu suliţele pe Gheorghe şi să-l arunce în temniţă. Iar ostaşii, săvârşind degrabă porunca lui, o suliţă atingându-se de trupul sfântului, îndată fierul s-a făcut asemenea plumbului; pentru că s-a turtit ca plumbul, iar gura mucenicului s-a umplut de laudele lui Dumnezeu. Ducând ostaşii pe mucenic în temniţă, l-au întins la pământ cu faţa în sus, bătându-l peste tălpile picioarelor, punându-i o piatră mare pe piept, căci astfel le poruncise tiranul. Iar sfântul răbdând, neîncetat înălţa mulţumire lui Dumnezeu, până în ziua următoare.

Sosind ziua, împăratul iarăşi a chemat la cercetare pe mucenic şi văzându-l turtit de greutatea pietrei, l-a întrebat, zicând: “Oare te-ai pocăit, Gheorghe, sau încă petreci în nesupunerea ta?” Iar sfântul, având pieptul turtit de piatră, abea putea să grăiască şi i-a zis: “Dar oare într-atâta slăbănogire, o, împărate, mă socoteşti că am ajuns, ca pentru atât de mică suferinţă să-mi lepăd credinţa? Mai lesne vei slăbi tu chinuindu-mă, decât eu fiind muncit”. Atunci Diocleţian a poruncit să aducă o roată mare de muncire, sub care erau aşternute scânduri, pline de fiare ascuţite şi înfipte în ele, asemenea unor săbii, ţepuşe şi cuţite; iar acele fiare erau unele drepte, iar altele strâmbe, după asemănarea undiţelor. Pe acea roată a poruncit să lege pe mucenic şi, întorcând roata, să-i taie tot trupul cu acele fiare ascuţite, ce erau înfipte în acele scânduri sub roată. Aşa, fiind sfântul muncit şi în bucăţi tăiat şi ca o trestie sfărâmându-se, răbda cu vitejie; şi mai întâi în munca aceea, cu mare glas se ruga lui Dumnezeu, nescoţând nici un suspin; ci ca unul ce doarme şi nu simte, astfel răbda.

Iar împăratului, părându-i-se că mucenicul este mort, bucurându-se a lăudat pe zeii săi şi a strigat, zicând: “Unde este Dumnezeul tău, Gheorghe? Pentru ce nu te-a scăpat de nişte munci ca acestea?” Deci, a poruncit să-l dezlege de la roată, ca pe un mort, iar el s-a dus la capiştea lui Apolon. Apoi deodată s-a înnorat văzduhul, s-a făcut tunet înfricoşat şi mulţi au auzit un glas de sus, zicând: “Nu te teme, Gheorghe, căci sunt cu tine!” Apoi după puţin s-a făcut o strălucire mare şi neobişnuită şi s-a arătat îngerul în chip de tânăr preafrumos, stând lângă roată ca purtător de lumină, strălucind cu faţa şi, punând mâna pe mucenic, i-a zis: “Bucură-te!” Şi nimeni nu îndrăznea să se apropie de roată şi de mucenic cât timp s-a văzut acolo cel ce se arătase. Iar după ce s-a făcut nevăzut, mucenicul s-a pogorât singur de pe roată, dezlegat de îngerul lui Dumnezeu şi tămăduit de răni; apoi stătea cu trupul sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi chemând pe Domnul.

Ostaşii, văzând aceasta, au fost cuprinşi de spaimă mare şi nedumerire şi, alergând, au spus împăratului, care era încă în capişte la săvârşirea necuratei jertfe idoleşti, urmând după ostaşi şi Sfântul Gheorghe, care a stat înaintea împăratului în capişte. Văzându-l împăratul, întâi n-a crezut că este Gheorghe, ci i se părea că este altul care seamănă cu el. După aceea cei ce stăteau aproape de împărat, căutând cu dinadinsul către mucenic, au cunoscut că este chiar Gheorghe, şi încă şi mucenicul singur a strigat cu mare glas: “Eu sunt Gheorghe”. Şi toţi s-au spăimântat şi, nepricepând, au tăcut multă vreme, iar doi dintre bărbaţi care erau acolo, cinstiţi cu dregătoria curţii, Anatolie şi Protoleon, fiind mai înainte învăţaţi în credinţa creştină, văzând acea minune străină, s-au întărit desăvârşit în credinţa lui Hristos şi au strigat, zicând: “Unul este Dumnezeu mare şi adevărat! Dumnezeul creştinilor”. Şi îndată împăratul a poruncit ca să-i prindă şi fără de nici o cercetare să-i scoată afară din cetate şi să fie tăiaţi cu sabia. Şi mulţi au crezut atunci în Hristos, dar îşi tăinuiau credinţa, neîndrăznind să o mărturisească de frică.

Împărăteasa Alexandra, fiind încă în capişte şi văzând acolo pe mucenic tămăduit prin minune şi auzind de arătarea îngerească, a cunoscut adevărul şi voind cu îndrăzneală să mărturisească pe Hristos, a oprit-o eparhul şi mai înainte de a şti împăratul, a poruncit să o ducă acasă. Iar făcătorul de rău Diocleţian, neputând să facă nici un bine, a poruncit să-l arunce pe Sfântul Gheorghe într-o groapă cu var nestins şi să-l lase acolo până a treia zi. Sfântul, ducându-se acolo, se ruga către Domnul cu mare glas, zicând: “Mântuitorul celor necăjiţi, scăparea celor izgoniţi, nădejdea celor fără de nădejde, Doamne Dumnezeul meu, auzi rugăciunea robului Tău şi caută spre mine şi mă miluieşte. Izbăveşte-mă de meşteşugirile potrivnicului, şi-mi dă putere, ca până la sfârşit, să păzesc neschimbată mărturisirea numelui Tău cel Sfânt. Nu mă lăsa, Stăpâne, pentru păcatele mele, ca să nu zică niciodată vrăjmaşii mei: “Unde este Dumnezeul lui?” Arată puterea Ta şi preamăreşte numele Tău în mine, netrebnicul robul Tău. Trimite pe îngerul Tău, pe păzitorul nevredniciei mele, Cel ce ai prefăcut în rouă cuptorul Babilonului şi pe sfinţii Tăi tineri i-ai păzit nevătămaţi, Doamne, că bine eşti cuvântat în veci. Amin”.

Aşa rugându-se şi îngrădindu-şi tot trupul cu semnul Crucii, s-a pogorât în groapă, bucurându-se şi preaslăvind pe Dumnezeu. Iar slujitorii, scufundându-l legat, după poruncă, în vărul cel nestins, s-au întors. A treia zi a poruncit împăratul să scoată oasele mucenicului din groapă, crezând că a ars în var. Şi, ducându-se slujitorii, au săpat varul şi au găsit pe sfânt întreg, mai presus de nădejde, viu şi sănătos, stând dezlegat, cu faţa luminată, cu mâinile întinse în sus şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine. Iar slujitorii şi poporul care erau lângă el, se uimeau de spaimă şi de mirare şi într-un glas preamăreau pe Dumnezeul lui Gheorghe şi-L numeau mare!

Aflând despre aceasta Diocleţian, a poruncit să aducă îndată pe sfânt înaintea lui şi, preamult minunându-se, a zis: “De unde este în tine, Gheorghe, o putere ca aceasta şi cu ce fel de vrăji meşteşugeşti? Spune, pentru că mi se pare că tu, prin arătarea meşteşugului vrăjitoresc prefaci credinţa Celui răstignit în vrăjitorie, ca făcând pe toţi să se minuneze de vrăjile tale, să te arăţi că eşti mare”. Sfântul răspunse: “Eu aşteptam, o, împărate, ca tu să nu poţi nici a-ţi deschide gura spre hulirea Atotputernicului Dumnezeu, Căruia toate îi sunt cu putinţă şi cu minuni izbăveşte din primejdii pe cei ce nădăjduiesc spre El. Iar tu, fiind înşelat de diavol, ai alunecat într-o rătăcire şi o pierzare atât de adâncă, încât numeşti vrăji şi farmece minunile Dumnezeului meu cele văzute de ochii noştri; deci plâng de orbirea voastră, vă numesc ticăloşi şi vă judec nevrednici de răspunsul meu!”

Atunci Diocleţian a poruncit să aducă nişte încălţăminte de fier care să aibă într-însele piroane lungi şi arzându-le, să-i încalţe amândouă picioarele mucenicului, apoi bătându-l, să-l fugărească până la temniţă. Într-o încălţăminte ca aceea fugărit fiind mucenicul, tiranul îşi bătea joc, zicând: “Cât de grabnic eşti, Gheorghe! Foarte repede alergi, Gheorghe!” Iar mucenicul fiind târât aşa de greu şi bătut cumplit, zicea către el: “Aleargă, Gheorghe, aleargă ca să ajungi, căci alergi aşa ca şi cum n-ai şti”. După aceea, chemând pe Dumnezeu, grăia: “Caută din cer, Doamne, şi vezi osteneala mea. Auzi suspinul ticălosului Tău rob, că s-au înmulţit vrăjmaşii mei şi cu urâciune nedreaptă m-au urât, pentru numele Tău cel Sfânt. Deci Tu Însuţi mă vindecă, Stăpâne, că s-au tulburat oasele mele şi-mi dă răbdare până la sfârşit ca să nu zică vreodată vrăjmaşul meu: “M-am întărit asupra lui”.

Aşa se ruga Sfântul Gheorghe, mergând la temniţă, în care, fiind aruncat, slăbea cu trupul de răni, având picioarele foarte rănite. Însă cu duhul se întărea, pentru că toată ziua aceea şi toată noaptea nu înceta a înălţa mulţumiri şi rugăciuni lui Dumnezeu. Apoi s-a tămăduit de răni, cu ajutorul lui Dumnezeu, în acea noapte şi s-a făcut sănătos la picioare, precum şi la tot trupul.

A doua zi l-au adus iarăşi în faţa împăratului, la locul de privelişte, unde era împreună cu împăratul toată suită. Văzând împăratul că mucenicul merge bine, neşchiopătînd cu picioarele, ca şi cum n-ar fi avut nici o rană, cu mare mirare a zis către dânsul: “Ce este, Gheorghe, ţi-au plăcut încălţămintele?” Sfântul răspunse: “Cu adevărat mi-au fost plăcute!” Împăratul zise: “Leapădă-ţi îndrăzneala şi fii blând şi supus. Apoi, lepădând meşteşugul vrăjitoresc, apropie-te şi jertfeşte milostivilor zei, ca să nu te lipseşti de viaţa aceasta dulce, prin chinurile cele grele”. Sfântul Gheorghe răspunse: “Cât sunteţi de nebuni! Căci puterea lui Dumnezeu o numiţi farmece şi vă mândriţi cu înşelăciunea diavolească cea fără de ruşine”. Deci Diocleţian, căutând cu ochi mânioşi şi răcnind cu glas sălbatec, a tăiat vorba mucenicului şi a poruncit celor ce stăteau înainte să bată peste grumaji pe sfânt, ca să se înveţe a nu ocărî pe împărat. Apoi a poruncit să-l bată cu vine de bou până ce trupul lui se va vedea plin de sânge.

Astfel, Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe, fiind cumplit chinuit, nicidecum nu şi-a schimbat lumina feţii sale; lucru pentru care împăratul, mâniindu-se mult, zicea către cei ce erau împrejurul lui: “Cu adevărat, aceasta nu este putere şi bărbăţie în Gheorghe, ci un lucru de meşteşugire şi vrăjitoresc”. După aceea Magnenţie a zis către împărat: “Este aici un om iscusit în vrăjitorii cu numele Atanasie, căruia, dacă vei porunci să-l cheme, degrabă biruindu-se Gheorghe, se va supune poruncii tale”. Şi îndată, chemând pe vrăjitorul acela, a stat înaintea împăratului şi a zis către dânsul Diocleţian: “Ceea ce a făcut aici necuratul Gheorghe, au văzut ochii tuturor celor ce stau de faţă şi cum le-a făcut acelea, ştiţi numai voi cei iscusiţi în acel meşteşug; deci, sau să-l biruieşti şi să-i strici vrăjitoriile lui şi nouă supus să ni-l faci, sau cu farmecele otrăvii degrabă să-l pierzi din viaţa aceasta; ca astfel, din meşteşugul care s-a învăţat, din acelaşi meşteşug să-şi ia moartea cea cuvenită lui; căci pentru aceea l-am lăsat să trăiască până acum”. Iar vrăjitorul a făgăduit că a doua zi va săvîrşi tot ce i s-a cerut să facă.

Deci, împăratul, poruncind să păzească în temniţă pe mucenic, s-a sculat de la judecată. Iar sfântul, intrând în temniţă, chema pe Dumnezeu, zicând: “Minunată fă, Doamne, mila Ta spre mine, îndreptează paşii mei spre mărturisirea Ta şi săvârşeşte alergarea mea întru credinţa Ta; că întru toţi să se preamărească numele Tău cel Preasfânt!” A doua zi iarăşi a şezut împăratul la judecată, la un loc mai înalt, în văzul tuturor. Şi a mers şi Atanasie vrăjitorul, mândrindu-se întru a sa înţelepciune, ducând împăratului şi tuturor celor ce stăteau de faţă oarecare lucruri fermecate în felurite vase. Şi a zis către împărat: “Să se aducă acum aici osânditul acela şi va vedea toată lucrarea zeilor noştri şi puterea farmecelor mele”. Şi luând un vas a zis: “De voieşti, o, împărate, ca omul acela fără minte să te asculte întru toate, atunci să bea băutura aceasta”. Apoi iarăşi alt vas luând, a zis: “Iar de voieşti împărăţia ta, să vezi moartea lui cea amară, pe aceasta să o bea”. Şi îndată din porunca împăratului, a fost adus Sfântul Gheorghe înaintea lui la judecată. Şi a zis către dânsul, Diocleţian: “Acum se vor strica şi vor înceta toate vrăjile tale, Gheorghe!” Şi a poruncit cu sila să-l adape pe el cu băutură fermecată. Iar sfântul bând-o fără îndoire, stătea nevătămat, bucurându-se şi batjocorind acea înşelăciune idolească şi diavolească.

Împăratul, înnebunind de mânie, a poruncit, ca şi cu cealaltă băutură plină de otravă de moarte, să-l adape cu sila. Iar sfântul neaşteptând ca să-l silească, a luat singur vasul de bunăvoie şi a băut otrava cea purtătoare de moarte; dar era fără nici o vătămare cu ajutorul darului lui Dumnezeu, fiind păzit de moarte. Şi s-a minunat împăratul cu toată suită; asemenea şi vrăjitorul Atanasie stătea ca ieşit din minţi, minunându-se şi nepricepându-se. Apoi, după un ceas, a zis împăratul către mucenic: “Până când, Gheorghe, ne faci a ne mira de faptele tale? Până când ne amăgeşti şi nu ne spui adevărul? Prin ce fel de meşteşugiri vrăjitoreşti nu bagi seamă de muncile ce-ţi aducem asupra ta, încât nici de adăparea cea purtătoare de moarte nu te-ai vătămat? Spune-mi cu adevărat toate, că voim să te ascultăm cu blândeţe”. Atunci Fericitul Gheorghe a răspuns: “Să nu socoteşti, împărate, că noi cu scorniri omeneşti răbdăm schingiuiri, ci cu chemarea lui Hristos şi cu puterea Lui; pentru că, nădăjduind spre Dânsul, întru nimic socotim toate chinurile, după tainica Lui învăţătură”. Zis-a Diocleţian: “Care este tainică învăţătură a Hristosului Tău?” Sfântul Gheorghe a răspuns: “Ştiind, de mai înainte, că a voastră răutate sporeşte spre mai rău, a învăţat pe slugile Sale să nu se teamă de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide, căci ni se spune că nici un fir de păr din capul nostru nu va pieri, iar de veţi bea ceva de moarte nu vă va vătăma. Şi acum ascultă, o, împărate; aceasta ne este nouă făgăduinţa cea nemincinoasă a Lui, pe care în scurt o voi arăta ţie: Cel ce crede în Mine, lucrurile pe care Eu le fac şi acela le va face.

Zis-a Diocleţian: “Şi care lucruri ziceţi voi, că sunt ale Lui?” Răspuns-a sfântul: “Pe orbi a-i lumina, pe cei stricaţi a-i curăţi, şchiopilor a le da umblare şi surzilor auzire; duhurile cele necurate a le izgoni, pe morţi a-i învia şi altele asemenea acestora. Acestea sunt lucrurile lui Hristos”. Împăratul, întorcându-se către Anastasie vrăjitorul, a zis: “Tu ce zici de acestea?” “Mă minunez cum, batjocorind blândeţea ta, acesta grăieşte minciuni, nădăjduind că va scăpa din puternicele tale mâini. Pentru că noi, folosindu-ne de multe faceri de bine de la zeii cei fără de moarte în toate zilele, însă niciodată n-am văzut ca să învieze un mort. Iar acesta, nădăjduind spre un om mort şi ţinându-se de Dumnezeul Cel răstignit, Îl mărturiseşte fără ruşine, că Acela este făcător de lucruri mari. Şi deoarece înaintea noastră a tuturor a mărturisit aceasta, cum că Dumnezeul lui este făcător de nişte minuni ca acestea şi că cei ce cred în El au luat această nemincinoasă făgăduinţă, ca aceleaşi lucruri să le facă, pe care şi Acela le făcea, deci să învieze şi acesta un mort înaintea ta, împărate, şi înaintea noastră a tuturor şi atunci şi noi ne vom pleca Dumnezeului său, ca Unui mai puternic. Iată se vede nu departe de aici un mormânt, în care cu puţine zile mai înainte a fost pus un mort, pe care eu îl ştiu de când era viu; pe acela de-l va învia Gheorghe, cu adevărat ne va birui pe noi!”

Şi s-a minunat împăratul de un sfat ca acesta a lui Atanasie. Deci, era un mormânt mare, departe de divan ca la o jumătate de stadie pentru că se făcea judecata aceea în priveliştea ce era lângă porţile cetăţii şi se vedea mormântul acela din cetate. Că elinii aveau obicei că nu în cetate, ci afară din cetate să-şi îngroape morţii lor. Deci, împăratul a poruncit mucenicului, ca spre arătarea puterii Dumnezeului său, să învie pe mortul acela. Iar Magnenţie antipatul a rugat pe împărat ca Gheorghe să fie dezlegat din legături. Şi fiind dezlegat, Magnenţiu a zis către dânsul: “Acum, Gheorghe, arată-ţi lucrurile cele minunate ale Dumnezeului tău şi pe toţi ne vei aduce la credinţa Lui”. A zis către el sfântul: “Dumnezeul meu, Cel ce toate le-a făcut din cele ce nu erau, este puternic, ca prin mine robul Său să învie pe mortul acela. Însă voi, fiind întunecaţi la minte de înşelăciune, nu puteţi să cunoaşteţi adevărul. Dar pentru poporul acesta ce stă înainte, va face Domnul meu această minune pe care voi o cereţi; însă să nu socotiţi că este vrăjitorie. Iată vrăjitorul pe care l-aţi pus de faţă, înaintea voastră a tuturor a mărturisit adevărul, că nici o vrăjitorie, nici puterea vreunui zeu n-a putut cândva să învie vreun mort. Iată înaintea tuturor celor ce stau împrejur şi în auzul tuturor voi chema pe Dumnezeul Meu”.

Aceasta zicând, şi-a plecat genunchii şi mult s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. După aceea, sculându-se, cu glas mare iarăşi s-a rugat, zicând: “Dumnezeul veacurilor, Dumnezeul milelor, Dumnezeul tuturor puterilor şi Atotputernice, Cel ce nu ruşinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, Doamne Iisuse Hristoase, auzi-mă pe mine smeritul robul Tău în ceasul acesta, Cel ce ai auzit pe Sfinţii Tăi Apostoli în tot locul, la toate muncile şi semnele, dă neamului acestuia viclean semnul cerut şi înviază mortul, care zace în mormânt, spre înfruntarea celor ce se leapădă de Tine şi spre slava Ta şi a Tatălui Tău şi a Preasfântului Duh. Astfel, Stăpâne, arată celor ce stau înainte, că Tu eşti Unul Dumnezeu peste tot pămîn-tul, ca să Te cunoască pe Tine Domnul Cel Atotputernic şi cum că toate se supun voinţei Tale şi a Ta este slava în veci. Amin!”

Iar când a zis “Amin”, îndată s-a făcut vuiet mare şi cutremur, încât toţi s-au spăimântat foarte. Atunci acoperământul mormîn-tului a căzut la pământ şi mormântul deschizându-se, mortul s-a sculat viu şi a ieşit dinăuntru, privindu-l toţi, fiind îngroziţi de frică. Şi îndată s-a făcut ceartă mare în popor, căci mulţi se bucurau şi pe Hristos ca pe un Dumnezeu mare Îl lăudau.

Iar împăratul şi cei împreună cu dânsul, umplându-se de spaimă şi de necredinţă, mai întâi ziceau că Gheorghe, fiind vrăjitor mare, nu pe un mort, ci pe un duh oarecare şi o nălucă a sculat din mormânt, spre amăgirea celor ce privesc. După aceea, cunoscând că nu este nălucire, ci cu adevărat om înviat din morţi, care chemă numele lui Hristos, alerga la Gheorghe şi de el se lipea, toţi erau întru nepricepere mare ca nişte ieşiţi din minte şi cu totul neştiind ce să facă, tăceau. Iar Atanasie, alergând, a căzut la picioarele Sfântului Gheorghe, mărturisind pe Hristos că este Dumnezeu Atotputernic şi rugând pe mucenic ca să-i ierte greşelile cele făcute din neştiinţă. Iar după câtăva vreme, Diocleţian poruncind să tacă poporul, a început a grăi astfel: “Oare vedeţi amăgire, o, bărbaţilor? Oare vedeţi răutatea şi vicleşugul vrăjitorilor acestora? Acest necurat Atanasie, ajutând vrăjitorului celui de un obicei cu dânsul, nu i-a dat otravă aceluia să bea, ci nişte farmece ca să-i ajute spre amăgirea noastră şi pe un om viu, cu vrăjile lor l-au făcut că este mort, iar cu farmecele l-au sculat înaintea ochilor noştri, ca şi cum din morţi l-ar fi înviat”.

Aceasta zicând, a poruncit ca lui Atanasie şi omului celui înviat din morţi, fără întrebare să le tăie capetele, iar pe Sfântul Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, să-l ţină în temniţă şi în legături, până ce mai pe urmă va chibzui ce va face cu el. Iar Sfântul Gheorghe, intrând în temniţă, se bucură cu duhul şi mulţumea lui Dumnezeu, zicând: “Slavă Ţie, Stăpâne, că nu ruşinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Mulţumesc Ţie, că-mi ajuţi în toate şi-mi arăţi mari faceri de bine în toate zilele, iar a mea nevrednicie cu darul Tău o împodobeşti. Învredniceşte-mă, Dumnezeule, Dumnezeul meu, ca mai degrabă să văd slava Ta, ruşinând pe diavol până în sfârşit!”

Şezând Sfântul Marele Mucenic Gheorghe în temniţă, cei care crezuseră în Hristos, prin minunile făcute de dânsul, mergeau la el, dând aur străjerilor şi căzând la picioarele lui, erau povăţuiţi de dânsul la sfânta credinţă. Iar citi erau bolnavi primeau tămăduire de bolile lor, pentru că îi tămăduia prin chemarea numelui lui Hristos şi prin însemnarea Crucii, de aceea, mulţi mergeau la dânsul în temniţă. Între unii ca aceia era şi un bărbat, anume Glicherie, căruia i s-a întâmplat de a căzut un bou al lui din munte într-o vale şi i-a pierit boul. Dar auzind Glicherie despre sfânt, a alergat la dânsul, plângând după boul lui. Iar Sfântul Gheorghe, zâmbind, a zis către dânsul: “Mergi, frate, şi bucură-te, căci Hristos al meu ţi-a înviat boul tău!” Iar el, crezând cu neîndoire în cuvintele mucenicului, s-a dus şi şi-a aflat boul viu, după spusele sfântului.

Deci, îndată s-a întors la mucenic şi în mijlocul cetăţii alergând, cu mare glas striga: “Mare este cu adevărat Dumnezeul creştinilor!” Deci, prinzându-l pe acela ostaşii ce se întâmplaseră acolo, l-au înştiinţat pe împărat. Iar Diocleţian, umplându-se de mânie, nici n-a voit să-l vadă, ci a poruncit ca îndată să-i taie capul, afară din cetate. Iar Glicherie, bucurându-se, ca un chemat la ospăţ, alerga la moarte pentru Hristos, întrecând pe ostaşi şi cu mare glas chema pe Hristos Dumnezeu, rugându-L, ca vărsarea sângelui să o socotească lui în loc de Botez; şi astfel s-a sfârşit.

Atunci unul din dregători a înştiinţat pe împărat, că Gheorghe, şezând în temniţă, tulbură poporul; pentru că pe mulţi întorcându-i de la zei, îi duce la Cel răstignit şi prin farmece face minuni şi toţi aleargă la el. Deci s-au sfătuit ca iarăşi să-l scoată la cercetare, şi de nu se va pocăi şi la zei de nu se va întoarce, la moarte să se osândească degrabă. Iar împăratul, chemând pe Magnenţie antipatul, a poruncit ca a doua zi să gătească loc de judecată lingă capiştea lui Apolon ca de faţă cu poporul să cerceteze pe mucenic. În noaptea aceea, rugându-se Sfântul Gheorghe în temniţă, a adormit puţin şi a văzut pe Domnul arătându-i-se în vis, Care cu a Sa mână îl sprijinea şi, cuprinzându-l, îl săruta şi-i punea o cunună pe cap, zicându-i: “Nu te teme, ci îndrăzneşte! Căci, iată, împreună cu Mine te vei învrednici a împărăţi. Deci, nu slăbi, că degrabă venind la Mine, cele gătite ţie le vei primi!” Iar Sfântul Gheorghe, deşteptându-se şi lui Dumnezeu cu bucurie mulţumind, a chemat la sine pe străjerul temniţei şi l-a rugat, zicând: “Un dar cer de la tine, frate. Porunceşte să intre aici sluga mea, pentru că am să-i spun ceva”. Şi, poruncindu-i străjerul, a intrat slugă la el, pentru că stătea afară aproape de temniţă şi scria faptele sfântului şi cuvintele lui, cu toată luarea aminte.

Intrând slugă, s-a închinat până la pământ stăpânului său care şedea în legături şi, căzând la pământ lângă picioarele lui, plângea. Iar sfântul l-a ridicat, poruncindu-i să se îmbărbăteze cu sufletul şi i-a spus vedenia sa, zicându-i: “Fiule, degrabă mă va chema Domnul la El. Iar tu, după chemarea mea din viaţa aceasta, să iei acest smerit trup al meu, împreună cu testamentul meu, pe care l-am scris mai înainte de nevoinţa mea şi să-l duci, ajutându-ţi Dumnezeu, în casa noastră din Palestina. Şi toate cele hotărâte de mine să le împlineşti şi să ai frică lui Dumnezeu şi credinţă neîndoită în Hristos”. El făgăduind că va împlini toate cele poruncite şi mult plângând, sfântul l-a cuprins cu dragoste şi, dându-i sărutarea cea din urmă, l-a liberat cu pace.

A doua zi răsărind soarele, a stat împăratul la judecată şi, punând înainte pe sfântul mucenic, a început a vorbi către dânsul cu blândeţe şi, oprindu-şi mânia în sine, îi zicea: “Nu socoteşti, o, Gheorghe, că sunt plin de iubire de oameni şi de milă, răbdând până la îndurare? Martori îmi sunt toţi zeii că îţi cruţ tinereţile tale, pentru frumuseţea ce înfloreşte în tine, pentru cunoştinţa şi pentru bărbăţia ta. Aş fi voit să te am părtaş al împărăţiei mele şi să fii al doilea cu cinstea, dacă ai fi voit să te întorci la zei. Spune, deci, ce gândeşti despre aceasta?” Sfântul Gheorghe răspunse: “Se cădea, o, împărate, că mila ta cea atât de mare să o fi arătat de la început către mine, iar nu să te sălbăticeşti atât de mult asupra mea”. Împăratul ascultând cu plăcere nişte cuvinte ca acestea ale mucenicului, i-a zis îndată: “De voieşti să te supui mie cu dragoste, ca unui tată, toate chinurile care le-ai suferit, ţi le voi răsplăti cu multe cinstiri”.

Grăit-a Sfântul Gheorghe: “De voieşti, o, împărate, să intrăm acum înăuntrul capiştei, să vedem pe zeii cei cinstiţi de voi”. Împăratul sculându-se cu osârdie şi cu bucurie, a mers în capiştea lui Apolon cu tot poporul, ducând cu cinste şi pe Sfântul Gheorghe împreună cu dânşii, iar poporul strigă lăudând pe împăratul, socotind puterea şi biruinţa zeilor lor. Apoi, intrând şi făcându-se tăcere mare şi pregătind jertfă, toţi priveau spre mucenic, aşteptând fără îndoială să aducă jertfă zeilor. Sfântul, apropiindu-se de zeul Apolon şi întinzând mâna către el, a întrebat pe cel neînsufleţit, ca pe un viu, zicând: “Tu voieşti să primeşti jertfă de la mine ca un Dumnezeu?” Sfântul, zicând aceasta, şi-a făcut semnul Crucii, iar diavolul care locuia în idol a răspuns nişte cuvinte ca acestea: “Nu sunt Dumnezeu; şi nici unul asemenea mie nu este! Numai Unul este Dumnezeu; Acela pe care tu Îl propovăduieşti! Noi ne-am depărtat de îngerii cei ce-i slujesc Lui şi înşelăm pe oamenii cei stăpâniţi de zavistie”. Atunci sfântul a zis către el: “Dar cum îndrăzniţi voi să staţi aici, venind eu, slujitorul adevăratului Dumnezeu?” Zicând sfântul acestea, un sunet şi glas de plângere ieşea de la idoli, apoi deodată cazând toţi la pământ s-au sfărâmat.

Atunci slujitorii şi mulţi din popor s-au pornit ca nişte turbaţi, cu multă mânie asupra sfântului, bătându-l şi legându-l. Apoi strigau asupra împăratului: “Pierde pe vrăjitorul acesta, o, împărate! Pierde-l mai înainte de a ne pierde el pe noi!” Făcându-se o strigare şi o tulburare ca aceasta şi străbătând vestea aceea prin toată cetatea, împărăteasa Alexandra, care până atunci avea ascunsă în sine credinţa în Hristos, neputând s-o tăinuiască mai mult, a alergat într-un suflet acolo unde era Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, şi văzând gâlceava poporului şi pe mucenic legat, privindu-l de departe şi neputând să se apropie de dânsul din cauza mulţimii, a început a striga cu mare glas, zicând: “Dumnezeul lui Gheorghe, ajută-mi că Tu eşti Dumnezeul Cel Atotputernic!”

După ce s-a liniştit puţin gâlceava poporului, Diocleţian a poruncit să-i aducă înainte pe mucenic şi fiind ca îndrăcit de mânia cea cumplită, a zis către sfântul: “Oare astfel de mulţumire ai dat, pentru mila mea către tine, necuratule om? Oare aşa te-ai obişnuit a jertfi zeilor?” Sfântul Gheorghe răspunse: “Aşa m-am deprins a cinsti pe zeii tăi, o, împărate nebun. Ruşinează-te dar de acum, de a-ţi pune nădejdea ta spre nişte zei ca aceştia, care nu pot să-şi ajute nici lor şi care nu rabdă nici venirea de faţă a robilor lui Hristos”.

Zicând acestea sfântul, iată a venit împărăteasa în mijloc, mărturisind cu îndrăzneală înaintea tuturor pe Hristos, Dumnezeul adevărat; apoi căzând la picioarele mucenicului, defăima nebunia tiranului, ocărind pe zei şi blestemând pe cei ce se închină lor. Iar împăratul se uimea, văzând pe soţia sa cu o îndrăzneală atât de mare slăvind pe Hristos, defăimând pe idoli şi căzând la picioarele mucenicului. Apoi a zis către dânsa: “Ce-ţi este, Alexandro, că lipindu-te de vrăjitorul şi fermecătorul acesta, te lepezi de zei cu atâta neruşinare?” Ea s-a întors de la dânsul, nedându-i nici un răspuns. Atunci Diocleţian, umplându-se de mai multă mânie, n-a mai făcut multă cercetare despre Gheorghe, nici despre împărăteasă, ci îndată a hotărât pedeapsă de moarte pentru amândoi, într-acest chip: “Gheorghe cel rău, care a mărturisit că este galileean şi a hulit mult asupra zeilor şi asupra mea, împreună cu Alexandra împărăteasa mea, care s-a amăgit de vrăjile lui şi cu asemenea nebunie a ocărât pe zei, poruncesc să fie tăiaţi cu sabia”.

Atunci ostaşii cei rânduiţi pentru aceea, răpind pe mucenic legat, l-au dus afară din cetate, târând împreună cu dânsul şi pe împărăteasa cea de bun neam, care, urmând cu osârdie, se ruga lui Dumnezeu în sine, mişcându-şi buzele şi privind adeseori spre cer. Apoi, ajungând la un loc oarecare, împărătesei i-au slăbit puterile şi a cerut să şadă puţin. După aceea şi-a întors capul spre zid şi şi-a dat duhul în mâinile Domnului. Văzând aceasta, Gheorghe, mucenicul lui Hristos, a preamărit pe Dumnezeu şi mergea cu mare bucurie, rugându-se Domnului, ca şi alergarea lui să se săvârşească cu bine. Apoi, când s-a apropiat de locul cel hotărât, unde era să fie tăiat şi-a ridicat glasul şi se ruga în acest chip:

“Bine eşti cuvântat, Doamne, Dumnezeul meu, că n-ai veselit pe vrăjmaşii mei, ci ai izbăvit sufletul meu ca pe o pasăre din cursă vânătorilor! Auzi-mă şi acum, Stăpâne, şi stai înaintea robului Tău în ceasul acesta de la sfârşit şi izbăveşte sufletul meu de meşteşugirile duhului celui din văzduh, al vrăjmaşului celui mare şi de duhurile cele necurate. Şi să nu le socoteşti păcatul celor ce au greşit înaintea mea, în neputinţa lor, ci iertare şi dragoste arată-le lor, ca şi aceia, cunoscându-Te, să câştige parte din Împărăţia Ta, împreună cu aleşii Tăi. Primeşte şi sufletul meu, împreună cu cei ce bine Ţi-au plăcut în veac, trecând cu vederea toate greşelile mele cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Adu-ţi aminte, Stăpâne, de cei ce cheamă numele Tău Cel cu mare cuviinţă, că binecuvântat şi preamărit eşti în veci. Amin”.

Astfel rugându-se cu bucurie şi-a plecat capul sub sabie. Şi a fost tăiat în ziua de douăzeci şi trei a lunii Aprilie, săvârşindu-şi bine mărturisirea, împlinindu-şi alergarea şi păzind credinţa fără de prihană, pentru care a şi luat cununa dreptăţii cea pregătită lui. Unele ca acestea sunt nevoinţele cele mari ale viteazului ostaş Gheorghe. Unele ca acestea sunt biruinţele lui asupra vrăjmaşilor. Deci, în acest chip nevoindu-se, s-a învrednicit cununii celei nestricăcioase şi veşnice. Cu ale cărui rugăciuni şi noi să ne învrednicim în partea drepţilor şi să stăm de-a dreapta sa, în ziua venirii a doua a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Acatistul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință

TROPARUL, Glasul 4

Cu nevoinţă bună te-ai nevoit prin credinţă, purtătorule de chinuri al lui Hristos şi păgânătatea chinuitorilor ai mustrat şi jertfă bine primită lui Dumnezeu te-ai adus. Pentru aceasta şi cunună de biruinţă ai luat; şi cu rugăciunile tale, sfinte, tuturor le dai iertare de greşeli.

CONDACULGlasul 4

Lucrat fiind de Dumnezeu, te-ai arătat lucrător preacinstit al dreptei credinţe, spicele virtuţilor adunându-ţi. Că semănând cu lacrimi, cu veselie seceri şi luptând cu sânge pe Hristos ai luat. Şi cu rugăciunile tale sfinte, dai tuturor iertare de greşeli.

Condac 1:

Multnevoitorului al lui Hristos Ma­re­lui Mucenic Gheorghe, acum toți din su­flet să-i cântăm, lăudându-l pe el în sfințitele locașuri, ca pe un preastrălucit mare soare al mu­cenicilor; și ca unui apărător al credincioșilor și ajutător, cu credință să-i cân­tăm: Bucură-te, purtă­torule de biruință, mare mucenice Gheorghe!

Icos 1:

Înger întru nevoință cu adevărat te-ai ară­tat, purtătorule de biruință al lui Hris­­tos Gheorghe; că materialnic și cu trup fiind, vite­jește pentru credință ca un nema­terialnic și fără de trup te-ai nevoit; pentru aceasta zicem ție unele ca acestea:

Bucură-te, că te-ai arătat fire mai presus de fire;

Bucură-te, că te-ai arătat materie mai presus de materie;

Bucură-te, tânărule, veselule și prea­fru­mosule;

Bucură-te, începătorule de nevoință al lui Hris­tos preaalesule;

Bucură-te, înger întrupat, care covârșești pe cei muritori;

Bucură-te, lumescule om, mai presus de lume cu mintea;

Bucură-te, că întru nevoință în chipul soa­relui te-ai arătat;

Bucură-te, că, după fel, ca un înger te-ai în­fă­țișat;

Bucură-te, adevărata lucrare a darului;

Bucură-te, curată nelucrare a firii;

Bucură-te, prin care credința s-a înălțat;

Bucură-te, prin care rătăcirea s-a stricat;

Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­cenice Gheorghe!

Condac 2:

Vederile minții avându-le curățite, ai ales mai mult a pătimi pentru Zi­di­torul și îm­preună a muri cu El, decât a trăi și a avea câștigare vremelnică; pentru că ai dorit a te în­cununa cu cununa mucenicilor și a cânta Dom­nului: Aliluia!

Icos 2:

Gheorghe, de trei ori fericite, plugar al cin­stirii de Dumnezeu te-ai arătat după numire; iar necinstirii dezrădăcinător, toată înșe­lăciunea idolilor din rădăcină smul­­gând-o. Pen­tru aceasta, vrednic ești a auzi de la toți acestea:

Bucură-te, semănătorul copacilor dreptei credințe;

Bucură-te, tăietorul neghinelor înșelăciunii;

Bucură-te, că ai smuls spinii idolilor;

Bucură-te, că ai semănat holda credinței;

Bucură-te, că pomi cu veselitoare roade ai adus lui Hristos;

Bucură-te, că pe mulți ai adus mântuiți lui Dumnezeu;

Bucură-te, purtătorule de grijă al sadurilor slu­­jirii Treimii;

Bucură-te, tăietorul rădăcinilor credinței păgâne;

Bucură-te, cel ce ai arat pământul cel ne­roditor;

Bucură-te, cel ce l-ai arătat lui Dumnezeu roditor;

Bucură-te, prin care nedumnezeirea s-a pierdut;

Bucură-te, prin care cunoștința de Dum­nezeu a răsărit;

Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­cenice Gheorghe!

Condac 3:

Din înălțime putere primind, te-ai ară­tat vi­teaz oștean, nevoitorule, al ne­stri­ca­tului Împărat Iisus, de stricăciosul îm­părat nete­mân­du-te, ci, de Dumnezeu luminat fiind, Domnului cânți așa: Aliluia!

Icos 3:

Având, o, purtătorule de biruință, ca o mare pavăză credința lui Hristos în ini­mă, ca un leu râvnind, în mijlocul ne­vo­inței bărbătește ai stat cu îndrăzneață cu­ge­tare. Pentru aceasta te binecuvântăm, zicând:

Bucură-te, începătorule de toată biruința al lui Dumnezeu;

Bucură-te, voievodule al lui Hristos;

Bucură-te, luptătorule nebiruit al credinței;

Bucură-te, de biruință purtătorule, mare ne­voi­torule al Duhului;

Bucură-te, prea tare David, care ai omorât pe Goliat;

Bucură-te, prea viteazule Samson, care ai bi­ruit pe cei de alt neam;

Bucură-te, al dreptei credințe în lupte bi­ruitorule;

Bucură-te, al relei credințe puternic cio­pli­torule;

Bucură-te, că ești îmbogățit cu inimă de fier;

Bucură-te, că te lauzi cu piept de diamant;

Bucură-te, viteazul Crucii cel biruitor;

Bucură-te, uriașul credincioșilor cel de cu­nună purtător;

Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­cenice Gheorghe!

Condac 4:

Ziditorului cu râvnă râvnind, ca Ilie de demult, de sineți chemat, întru ne­vo­ințe ai intrat; că n-ai suferit a unge capul tău, sfinte, cu untdelemnul păcătoșilor. Pentru aceea, vred­nicia de voievod ai aruncat-o lor, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 4:

Ale slujitorilor de idoli defăimătoare po­runci cele scrise împotriva crești­ni­lor și a lui Hristos auzindu-le, purtătorule de lupte, cu sufletul te-ai rănit ca un următor al lui Hristos; pentru aceea lumea și trupul dis­prețuind, auzi acestea:

Bucură-te, că pe stricăcioasa bogăție ai urât;

Bucură-te, că pe aceasta săracilor ai îm­părțit-o;

Bucură-te, împotriva îndulcirilor pă­mân­­­tești, războitorule;

Bucură-te, decât bunătățile cele mate­rial­nice mai înaltule;

Bucură-te, că pe toată lumea cu pi­cioarele ai călcat-o;

Bucură-te, că mărirea cea trecătoare ai disprețuit-o;

Bucură-te, că floarea tinereții cu ve­derea ai trecut-o;

Bucură-te, că de frumusețea trupului nu te-ai milostivit;

Bucură-te, că viața întru nimic nu ți-ai cruțat;

Bucură-te, al trupului vrăjmaș neîmpăcat;

Bucură-te, că ai avut neîmpătimirea de către toate;

Bucură-te, că ai luat biruința peste pa­timile tale;

Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­­cenice Gheorghe!

Condac 5:

Dumnezeiască iubire ai avut în inima ta, mucenice, și foc al dragostei celei către Hristos; de care înfierbântându-ți-se min­­­tea, în­dumnezeit cu totul și înfocat te-ai făcut; și pe toate acestea de față ca un vis le-ai socotit, cân­tând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 5:

Către închinătorul de idoli, Dioclețian, zicea nevoitorul Gheorghe: Pentru ce în­târzii, judecătorule, și nu-mi gătești în grăbă toate chinurile? Căci pe toate sunt gata a le primi pentru Ziditorul meu! De aceea auzi:

Bucură-te, nemăsurată iubire către Dum­nezeu;

Bucură-te, înfocată dorință către Hristos;

Bucură-te, foc nestins al dragostei celei dum­nezeiești;

Bucură-te, iubirea cea neîncetată a Stă­pânului;

Bucură-te, că pe toate le-ai dat și pe Hristos L-ai cumpărat;

Bucură-te, că, pentru Dumnezeu, pe toate cele dureroase desfătări le-ai socotit;

Bucură-te, că prin dor dorul trupului ai biruit;

Bucură-te, că văpaia prin văpaie ai stins-o;

Bucură-te, primitorul bunei desfătări;

Bucură-te, cel ce duhovnicește iubeai și îm­preună asemenea erai iubit;

Bucură-te, cel ce de sineți cu totul te-ai în­străinat;

Bucură-te, că de Hristos cu totul te-ai apropiat;

Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­­­cenice Gheorghe!

Condac 6:

Cu totul s-a spăimântat tiranul de prea­mi­nu­nata vitejie a ta, mucenice Gheorghe, și de cuvintele tale detunându-se, pește uimit și fără de glas s-a făcut, căci nu avea ce să zică, nici nu știa să cânte Domnului: Aliluia!

Icos 6:

Luminat, o, mucenice, în auzul tuturor în mijlocul luptei ai strigat: Unul este Dumnezeu-Treimea: Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt, și Hristos este Dumnezeu; pentru aceea te bine­­cuvântăm pe tine, zicând:

Bucură-te, strălucite al Treimii propo­vă­­dui­torule;

Bucură-te, al credinței vesel trâmbițătorule;

Bucură-te, privighetoare cu dulce glas și mult versuitoare;

Bucură-te, rândunea cântătoare și răsunătoare;

Bucură-te, buze în cer tunătoare ale Dum­nezeirii lui Hristos;

Bucură-te, limbă de miere curgătoare a ico­nomiei lui Hristos;

Bucură-te, al cuvântării de Dumnezeu pro­povăduitorule;

Bucură-te, mărturisitor, împodobitor al credinței;

Bucură-te, a Părintelui sirenă strigătoare;

Bucură-te, psaltire a Duhului bine răsunătoare;

Bucură-te, prin care adevărul s-a arătat;

Bucură-te, prin care minciuna s-a înfruntat;

Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­­cenice Gheorghe!

Condac 7:

Mari, după tot chipul, sunt felurile chi­­nu­rilor pe care le-ai suferit, muce­nice; căci, numai cugetând cineva la ele, i se frânge chiar inima. Dar tu pe acestea le-ai su­ferit, cu bucurie cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 7:

Tânăr cu vârsta, dar bătrân cu mintea te-ai arătat, o, Mucenice Gheorghe; pen­tru aceea și chinurile cu bărbăție, ca și cum altul le-ar fi pătimit, le-ai suferit cu vitează cu­getare; de aceea cântăm ție unele ca acestea:

Bucură-te, că pântecele cu ascuțișul suliței ți-a fost împuns;

Bucură-te, că trupul cu vine de bou ți-a fost lovit;

Bucură-te, că peste gură cu multe toiege ai fost bătut;

Bucură-te, că mâinile cu lanțuri ți s-au legat;

Bucură-te, că pe roata cea cu ascuțișuri ai fost tras;

Bucură-te, că pieptul tău cu pietre a fost strivit;

Bucură-te, că încălțăminte înroșită în foc ai purtat;

Bucură-te, că în groapa cu var trei zile ai petrecut;

Bucură-te, că înveninătoare băuturi ai băut;

Bucură-te, că adeseori în temniță ai locuit;

Bucură-te, că ai fost pus în sulițe prea ascuțite;

Bucură-te, că ai luat sfârșitul prin sabie;

Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­cenice Gheorghe!

Condac 8:

Cu totul străine și preamărite sunt toate mi­nunile câte le-ai făcut, Mucenice Gheor­ghe, în luptele tale, și, după suferințe nenu­mă­rate, cu bărbăție mare și cu putere, dând laudă lui Dum­nezeu, ai cântat: Aliluia!

Icos 8:

Purtătorule de chinuri, având în pieptul tău întreg pe Hristos, Cel ce este minu­nat între sfinți, prin Acesta lucrai minunile cele înfricoșătoare și mai presus de minte; de care noi, înspăimântându-ne, cu mirare zicem:

Bucură-te, cel ce vârfurile sulițelor ai ne­socotit;

Bucură-te, cel ce chinul roții l-ai biruit;

Bucură-te, că te-ai arătat mai tare decât varul;

Bucură-te, că ai învins puterea veninului;

Bucură-te, că pe un mort de demult din mor­mânt l-ai ridicat;

Bucură-te, că pe boul lui Glicherie l-ai înviat;

Bucură-te, cel ce ai izbăvit un copil din Bulgaria;

Bucură-te, cel ce ai scăpat un copil din Creta;

Bucură-te, prin care copilul a biruit;

Bucură-te, de care neguțătorii s-au oprit;

Bucură-te, că stâlpul văduvei l-ai primit;

Bucură-te, că pe zeii elinilor i-ai surpat;

Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­cenice Gheorghe!

Condac 9:

Pe tine toată firea îngerilor văzându-te stând în mijlocul luptei, tânăr și puternic prin Hristos, singur luptându-te, plesnind cu mâinile te lăuda; și bucurându-se, pe Domnul slăvea, cântând: Aliluia!

Icos 9:

Mărturisitor al dogmelor credinței fiind, de trei ori fericite, și minuni multe să­vârșind, pe tine văzându-te popoarele pe pă­mânt, către credința dumnezeiască a lui Hris­­tos se în­demnau, și se bucurau cu duhul, zi­când ție unele ca acestea:

Bucură-te, priveliștea îngerilor;

Bucură-te, privirea oamenilor;

Bucură-te, îndulcirea puterilor cerești;

Bucură-te, veselia oamenilor pământești;

Bucură-te, că te-ai făcut mărire cerului și pă­mântului;

Bucură-te, că bucurie ai adus îngerilor și oa­menilor;

Bucură-te, desfătare frumoasă a lumii celei de sus;

Bucură-te, laudă dumnezeiască a lumii celei de jos;

Bucură-te, dulce strălucire a minților;

Bucură-te, dulce înfrumusețare a sufletelor;

Bucură-te, prin care Biserica se veselește;

Bucură-te, prin care toată lumea dănțuiește;

Bucură-te, purtătorile de biruință, Mare Mu­­cenice Gheorghe!

Condac 10:

Ceata demonilor, văzându-te pe tine, mu­cenice, că i-ai biruit pe ei prin luptă, căderea lor cu suspin amar o plângeau și acestea ziceau: Cum purtătorul de trup pe cei fără de trup i-a biruit și lui Dumnezeu cântă: Aliluia!

Icos 10:

Toiag de biruință mare și atotputernic ai ridicat asupra amăgirii elinilor; pentru aceasta și purtător de biruință te numești, Mucenice Gheorghe, de care noi, minu­nân­du-ne spre laudă zicem ție unele ca acestea:

Bucură-te, pierzătorul demonilor;

Bucură-te, surpătorul elinilor;

Bucură-te, cel ce ai sfărâmat pe idolii cei ne­însuflețiți;

Bucură-te, cel ce ai vădit meșteșugirile lor;

Bucură-te, că stăpâniri și începătorii ai în­fruntat;

Bucură-te, căci cu vărsarea sângelui tău pe Leviatan l-ai înecat;

Bucură-te, cel ce focul amăgirii l-ai stins;

Bucură-te, cel ce lățirea politeismului ai stins;

Bucură-te, înfricoșătorule arzător al capiștilor;

Bucură-te, prea puternicule sfărâmător al idolilor;

Bucură-te, prin care satana suspină;

Bucură-te, prin care păgânismul oftează;

Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­­cenice Gheorghe!

Condac 11:

Cetele tuturor sfinților întâmpinau, o, mu­cenice, sfânt sufletul tău, când se suia la ceruri, și cu îngerii cântare de biruință lui Dum­nezeu strigau, întru bucurie cântând împreună: Aliluia!

Icos 11:

Lumina cea neapusă a Preasfintei Treimi o vezi nemijlocit, o, Gheorghe Muce­nice, și te bucuri acum de bucuria cea adevărată, ne­sfârșită și negrăită, pentru chinurile ce le-ai su­ferit; pentru aceasta zicem ție:

Bucură-te, că te desfătezi în viața cea fără de moarte;

Bucură-te, că te împărtășești de Lumina cea negrăită;

Bucură-te, vorbitorule de nematerialnicii îngeri;

Bucură-te, cu toți sfinții împreună-pe­tre­că­to­rule;

Bucură-te, că împreună cu Hristos, Cel ce a pătimit mai înainte, ai pătimit;

Bucură-te, că împreună cu Cel ce S-a prea­slăvit acum te-ai mărit;

Bucură-te, cel ce împărăția cerurilor ai do­bân­dit;

Bucură-te, cel ce de veșnica mărire te-ai îm­părtășit;

Bucură-te, cel ce porți cununa cea ne­veștejită;

Bucură-te, cel ce ai luat după har în­dum­ne­zeirea;

Bucură-te, neîncetat-văzătorule al lui Dum­ne­zeu;

Bucură-te, dumnezeiescule împreună-moș­te­nitor al lui Hristos;

Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­ce­nice Gheorghe!

Condac 12:

Daruri ai luat, mucenicule, de la Dum­nezeu, a vindeca patimile sufletelor și ale trupurilor; pentru aceasta, dă-le pe acestea și nouă slujitorilor Bisericii lui Hristos, celor ce de amândouă acestea suntem lipsiți, dar care cân­tăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 12:

Cu cântări de psalmi serbând amintirea și luptele tale, mucenice, te lăudăm pe tine și te binecuvântăm din suflet, ca pe un fierbinte apărător al lumii, și cu cântările, ca și cu buzele, toți sărutându-te, zicem către tine:

Bucură-te, comoara cea nefurată a săracilor;

Bucură-te, al văduvelor mare apărătorule;

Bucură-te, în felurite împrejurări al credin­cioșilor binefăcătorule;

Bucură-te, doc­tor fără de plată al bol­navilor;

Bucură-te, că tuturor toate, pentru Hristos, te faci;

Bucură-te, că pe toată lumea din nevoi o scapi;

Bucură-te, grabnic al celor în nevoi aju­tătorule;

Bucură-te, al întristărilor dulce mângâietorule;

Bucură-te, izvorule nesecat al minunilor;

Bucură-te, curgere neîncetată a darurilor;

Bucură-te, minunea Bisericii celei din Lida;

Bucură-te, rugătorule și mijlocitorule al tuturor;

Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­ce­nice Gheorghe!

Condac 13:

O, Mucenice Gheorghe, nume dulce și scump tuturor credincioșilor, această scurtă laudă, ce o aducem ție, cu blândețe primește-o, și de tot felul de întâmplări ferește pe cei ce cântă lui Dumnezeu: Aliluia! Acest Condac se zice de trei ori.

Apoi se zice iarăși Icosul întâi: Înger întru nevoință… și Condacul întâi: Multnevoitorule…

Icos 1:

Înger întru nevoință cu adevărat te-ai ară­tat, purtătorule de biruință al lui Hris­­tos Gheorghe; că materialnic și cu trup fiind, vite­jește pentru credință ca un nema­terialnic și fără de trup te-ai nevoit; pentru aceasta zicem ție unele ca acestea:

Bucură-te, că te-ai arătat fire mai presus de fire;

Bucură-te, că te-ai arătat materie mai presus de materie;

Bucură-te, tânărule, veselule și prea­fru­mosule;

Bucură-te, începătorule de nevoință al lui Hris­tos preaalesule;

Bucură-te, înger întrupat, care covârșești pe cei muritori;

Bucură-te, lumescule om, mai presus de lume cu mintea;

Bucură-te, că întru nevoință în chipul soa­relui te-ai arătat;

Bucură-te, că, după fel, ca un înger te-ai în­fă­țișat;

Bucură-te, adevărata lucrare a darului;

Bucură-te, curată nelucrare a firii;

Bucură-te, prin care credința s-a înălțat;

Bucură-te, prin care rătăcirea s-a stricat;

Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­cenice Gheorghe!

Condac 1:

Multnevoitorului al lui Hristos Ma­re­lui Mucenic Gheorghe, acum toți din su­flet să-i cântăm, lăudându-l pe el în sfințitele locașuri, ca pe un preastrălucit mare soare al mu­cenicilor; și ca unui apărător al credincioșilor și ajutător, cu credință să-i cân­tăm: Bucură-te, purtă­torule de biruință, mare mucenice Gheorghe!

Locație

Strada Mănăstirii

Cernica 077035

Social